Anul școlar 1944-1945 a început mult mai târziu din cauza războiului, care ne luase câţiva învăţători trimişi să lupte pe frontul de Vest, dar şi a greutăţilor materiale de care suferea şcoala. Unii colegi veniţi din Ardealul ocupat de unguri s-au întors la casele lor, chiar dacă administraţia era încă sovietică. Alţii ne-au venit din Basarabia, reocupată definitiv de URSS. La 25 octombrie am auzit la radio că întreg teritoriul ţării a fost recucerit, odată cu oraşele Carei şi Satu Mare, în care trupele române au intrat tocmai de Ziua Regelui. Dar în ziarele care mai soseau (căci devenisem în ciuda vârstei de 9 ani, un mare cititor de presă) din păcate tot mai rare, căci multe dispăreau, probabil oprite de cenzură. se înmulţeau veştile despre „fascişti“. Oricine putea să se pomenească fascist, dacă nu era comunist: Gheorghe Brătianu, Tudor Vianu, Iuliu Maniu… Deşi aveam 9 ani, simţeam că, totuşi, ceva nu e în regulă. Îmi dădea de bănuit şi faptul că portretul Regelui apărea acum nu alături de mama sa, Regina Elena, ci de Stalin. Lozincile erau atât de lungi şi de abstracte că miroseau a minciună. Într-o seară ne-au scos cu şcoala la un marş cu torţe, prin centrul oraşului. În faţă, fiecare purtând o torţă fumegândă, rău mirositoare, mărşăluiau nişte zdrahoni cu înfăţişare de brute (lumea îi numea „Rongyós Garda“, adică pe româneşte „Garda zdrenţuroasă“,despre care acum ştiu că erau „Formaţiunile de Luptă Patriotică“ ale lui Bodnăraş,in care nu prea intrau romîni). În spatele lor, nişte activişti cu pumnul de la mâna stângă strâns şi ridicat, de parcă ar fi purtat şi ei torţe nevăzute; iar la coada coloanei, noi, elevii… Unul dintre activişti rămânea urmă şi, mergând de-a-ndăratelea, dădea ordin ce să strigăm: „Hai, odată cu mine: Ana, Luca Gheorghiu-Dej/A băgat spaima-n burgheji“… Sau: „Stalin şi poporul rus/Libertate ne-a adus“. Încercam să ne fofilăm unul în spatele celuilalt şi să chiulim, dar tipul revenea, cu impertinenţă: „Mai tare, tovarăşi“ (pentru prima dată ne spunea cineva aşa…) sau cu grosolănie: „Cască gura, mă, ce, ţi-e lene?“.Îşi muta privirea de la unul la altul şi ne privea în ochi nemulţumit şi vigilent, de parcă ar fi vrut să ştie ce este în capul nostru de nu luăm parte la entuziasmul obligatoriu.
Întrucât mă lăsasem păgubaş şi nu mai citeam ziare (dintre toate mai rămăseseră „Scânteia“ şi „România liberă“, cu neîntreruptele lor rechizitorii „antiburgheze“ şi „antifasciste“), n-aş putea să spun dacă prin acea retragere cu torţe provincială (inspirată vreunui tovarăş de marşurile lui Mussolini) s-a celebrat instalarea guvernului Groza sau, poate, s-a protestat împotriva guvernului Rădescu… Oricum, se poate vedea acum cât de respinşi erau de oameni, ce frică le era de ei, dacă au ajuns să ne folosească pe noi, copii de zece ani, ca „scuturi umane“, cum s-ar spune astăzi. Dacă mă gândesc bine, era o strategie elaborată anume pentru cei de vârsta noastră, nici destul de mari ca să refuzăm, nici prea mici ca să nu înţelegem, astfel încât să ne intre în sânge teama şi totodată supunerea. Nişte copii din familii normale, onorabile, programaţi să devină sclavi. Din fericire, şi spre onoarea lor, foarte puţini din colegii mei de clasă au cedat de-a lungul anilor, ba mai mult, unul dintre ei, Ovidiu Hagea, a avut, când a ajuns student la Geologie, curajul de a-i ajuta pe partizanii din munţi, fiind condamnat la 8 ani de închisoare.
Actele de curaj erau, însă, atunci, din ce în ce mai rare.
Oricine se putea pomeni luat peste noapte şi transformat în „bandit“ sau „fascist“. Mulţi dintre cei vizaţi să fie daţi afară din slujbe se înscriau în partidul social-democrat sau chiar comunist, sperând să-şi amâne sorocul.
Un ţăran dintr-o comună vecină avea obiceiul să treacă prin centru într-o căruţă cu doi cai albi ca zăpada şi, biciuindu-i ca să-şi verse năduful, striga: „Avram Iancu, hai şi scapă-ne de ăştia“. Soldaţii ruşi nu înţelegeau decât pe jumătate, întorceau capul după el şi-l priveau mai degrabă cu simpatie. Se mulţumeau să-l considere nebun. Căci cine dintre oamenii „normali“ ar fi îndrăznit aşa ceva?
„Înainte“, funcţionarii publici nu aveau voie să fie membri ai vreunui partid, comuniştii au introdus regula contrarie. Dar asta nu era o soluţie pe termen lung. Ca să fii tovarăş de încredere trebuia să mai ai o calitate: aceea de a inspira teamă celorlalţi.
„Reacţionarii“, „exploatatorii“ erau mutaţi din casele lor în magazii sau lemnării la marginea oraşului. Oamenii simpli se dovedeau plini de altruism şi uneori îi găzduiau în casele lor. Aşa au apărut casele locuite în comun, o noutate la vremea aceea, căci până la acea dată orice familie avea, în general, un cămin al ei, spaţios sau mizerabil, în proprietate sau chirie. Pînă atunci numai în familiile numeroase locuiseră în comun mai multe generatii, în timp ce acum te puteai trezi colocatar la baie sau bucătărie cu străini.
Într-o zi, pe strada principală, am văzut un om cu o tablă pe piept: „Sabotor şi fascist. Cine face ca el, ca el să păţească“. Era un biet ţăran, cu mâinile legate, împins de la spate de un zdrahon din „Garda Zdrenţăroşilor“, care îl obliga să meargă, deşi el se împotrivea din răsputeri, iar din siluirea aceasta se năştea un efect cutremurător, căci nu ştiai cu ce păcătuise omul şi îţi dădeai sama că oricine putea fi în locul lui. Dar, poate, tocmai asta se şi urmărea…
De pe frontul de Vest veneau veşti bune în general, căci ştiai că se apropie sfârşitul, dar rele pentru cei – tot mai mulţi – care aflau că le-a murit tatăl în Ungaria, unchiul în Cehoslovacia.
În seara terminării războiului (fusese 8 mai, dar ruşii au marcat evenimentul abia la 9 mai) ne-au scos iar la o defilare cu torţe, iar acum grotescul lozincilor era şi mai strident, ştiind că, în pofida laudelor adresate lui Stalin, despre morţii noştri nu se suflă o vorbă.
La şcoală materiile nu se schimbaseră, continuam după vechiul program şi chiar cu vechile manuale, din care s-au scos portretele lui Ion Antonescu. Spuneam dimineaţa „Tatăl Nostru“, totul părea neschimbat. Dar acasă auzeai numai veşti proaste: studentului cutare i-au pus o taxă pe care nu o poate plăti, X a fost epurat, Y a fost „deblocat“, Z a fost „ridicat“, unchiului W i-au luat casa şi s-a mutat în ea Partidul. „Partidul“ devenise un cuvânt curent, care nouă, copiilor, nu ne spunea nimic, n-avea conţinut, doar inspira o frică abstractă. Ziarele interesante dispăruseră, semn că după ce polemizaseră luni de zile cu „Scânteia“ (cum făcuse „Dreptatea“ ţărănistă) le venise vremea să fie desfiinţate. În schimb, ca o compensaţie, apăruseră bancurile, anecdotele şi epigramele lui Păstorel cu Petru Groza, Ana Pauker, Romulus Zăroni (ţăranul din care premierul Petru Groza făcuse ministru al Agriculturii: „Caligula Imperator/Şi-a făcut din cal senator/Însă Groza, mai sinistru/Şi-a făcut din bou, ministru“).
În toamnă, am ajuns elev la Liceul „Titu Maiorescu“ din Aiud. Aveam uniformă bleu, număr matricol pe mâna dreaptă şi un chipiu, de care eram foarte mândru, cu iniţialele „L.T.M.“. Culoarea albastru-deschis a numărului şi chipiului, ca şi uniforma în ansamblu ne făceau să ne dăm ifose teribile, în plimbările voit încetinite pe care le făceam.
Ieşirea de la lecţii – când ne opream la fiecare colţ, ne conduceam reciproc, până aproape de casă, apoi ne întorceam, ca să mai putem sta de vorbă şi să ne mai lăsăm admiraţi – dura nesfârșit. Drumul spre şcoală, dimpotrivă, îl parcurgeam îmtr-o goană nebună. Strada Avram Iancu o coboram de-a dreptul în fugă, apoi îmi mai trăgeam sufletul în centru, luându-mi o cadenţă mai demnă. Biserica Reformată, parcul din faţa primăriei, Catedrala Ortodoxă în construcţie, magazinul; „Românul“ (de unde cumpărasem cândva „Universul copiilor“), trecerea podului urcând spre Divizion, apoi strada Axente Sever, care mi se părea infinită şi pe care, din nou, o parcurgeam în viteză, gâfâind, căci al şaselea simţ (nu aveam ceas de mână, ceasurile erau încă rarităţi, mai ales că soldaţii roşii le vânau indiferent de la cine) îmi spunea că este opt fără un minut. În curtea cu brazi a liceului încetineam, îmi luam o ţinută mai demnă şi intram în clasă printre ultimii, dar niciodată în urma profesorului, care avea eleganţa să întârzie câteva minute. Ne ridicam în picioare, spuneam „Tatăl Nostru“, apoi monitorul ne număra şi dădea raportul. La religie ne despărţeam în două grupe, fiecare cu profesorul ei: ortodocşii şi greco-catolicii. Ca nepot de preot ortodox, pot să spun că niciodată n-a fost vreun scandal între noi sau între profesorii noştri (cel mult ne ironizam suprarealist prin curtea şcolii „Otdodox, câine mops“ sau „Catolic fără buric“). Cele două biserici româneşti erau socotite „cele două strane“ ale credinţei şi, avându-şi fiecare enoriaşii bine delimitaţi, nu se exersau polemic decât cel mult în materie de dogmatică.
Nu mai ştiu numele profesorului greco-catolicilor, al nostru se numea Caisân şi era un călugăr tânăr, venit din Moldova (dacă nu cumva din Basarabia ocupată, şi atunci înseamnă că avea mari emoţii să nu fie descoprit şi trimis cu forţa în URSS). Directorul liceului era profesorul Iustin Salanţiu, un om mărunţel şi uscat, puţin adus de spate, îmbrăcat în negru ca un alchimist. Îi port o mare recunoştinţă pentru că, în anii următori, când începea să se vorbească de „originea socială“, m-a luat pe răspunderea lui şi nu m-a exmatriculat, ba chiar mi-a dat şi o bursă, după ce a învăţat-o pe mama cum să formuleze cererea (tata fiind arestat). Cred că i-a fost cu atât mai greu, cu cât era teolog, şi încă greco-catolic, într-o perioadă în care descendenţa din şcolile Blajului era ea în sine o pată la dosar. Nu-mi explic faptul că a rămas director de şcoală decât prin ipoteza că îl proteja şi pe el cineva, aşa cum el mă proteja pe mine.
Aici, trebuie să spun, însă, că protecţia lui se baza pe faptul că eram (trebuia, vrând-nevrând, să fiu) cel mai bun din clasă. Dar şi el era un profesor bun şi, totuşi, asemenea „excepţii“ de la regula „luptei de clasă“ puteau să dea (şi dădeau) de gândit. În orice caz, am regretat că nu l-am putut avea profesor la Latină (asta era specialitatea lui, exclusă din programa şcolară). Domnul Salanţiu preda acum româna, dar la „clasele superioare“ (această expresie mi-o amintesc cu o duioşie ruşinată, căci pe „octaviani“, elevii din clasa ultimă de liceu, îi priveam cu o emoţie aproape religioasă, noi fiind copii, iar ei – în viziunea noastră – bărbaţi în toată firea).
Profesorul nostru de română era un domn Decusară (moldovean sau basarabean el însuşi). Ţin minte mai ales lecţiile lui de gramatică. La matematică şi fizică îl aveam (nu ştiu dacă mai există acest posesiv ciudat: „a avea un profesor“) pe domnul Epureanu, care venea din armată, probabil fusese deblocat, cum se spunea pe atunci celor daţi afară. În sfârşit, cel mai bine mi-l amintesc pe profesorul de istorie, Vintilă. Un munte de om, cu o voce tunătoare şi cu o metodă de predare riguroasă şi patetică. Despre el îmi amintesc o întâmplare ciudată, din ziua de 20 noiembrie 1946. Pot să identific atât de exact data calendaristică pentru că era a doua zi după alegerile furate de comunişti. Lecţia de istorie era la prima oră, eu eram elevul de serviciu, „monitorul“ se spunea atunci. Profesorul a intrat în clasă nervos, cum nu i se întâmplase niciodată, şi după rugăciune şi strigarea catalogului a întrebat cine trebuia să şteargă tabla. M-am ridicat în picioare, m-a chemat la catedră şi, pentru că se mai vedeau câteva cifre de sub albul lăsat de burete, mi-a dictat o pedeapsă de zece lovituri de liniar. Am împreunat cele trei degete, ca la rugăciune, şi am răbdat loviturile cu stoicism. Nici azi nu înţeleg ce s-a întâmplat în sufletul acestui om minunat. Eram elevul lui favorit, nu-i greşisem cu nimic şi şi-a vărsat cu atâta fervoare necazul (provenit, evident, din falsul alegerilor, la care asistase sau de care auzise). Tocmai fiindcă ştiam că sunt o victimă întâmplătoare a unei mânii sfinte, nu i-am purtat pică niciodată şi l-am respectat la fel, ba poate mai mult.
Anii de gimnaziu au trecut pe nesimţite, iar în toamna anului 1948 am ajuns licean în clasa a opta. De unde, până acum, clasa a opta semnifica încoronarea, stadiul suprem al liceului, acum noi, bobocii, devenisem „octaviani“, iar clasa ultimă de liceu devenea „a unsprezecea“. Era încă o tradiţie sacrificată în favoarea standardelor sovietice. Nu era vorba de o simplă renumerotare: cei opt ani de după absolvirea şcolii primare (care acum se numea „elementară“) se reduceau la şapte, iar prin reforma din 1952 urmau să se reducă la şase, clasa finală fiind clasa a zecea! S-a schimbat şi sistemul de notare: nota maximă devenind 5, faţă de 10, cum ne obişnuisem şi cum fusese de când se ştia.
S-au schimbat şi programele de învăţământ. Au dispărut manualele vechi, de la „Româna“ lui Bujor la „Chimia“ lui Cişmaş, iar până la elaborarea manualelor unice (mai precis copierea lor după cele sovietice) lecţiile erau improvizate după cerinţele momentului. La Limba Română am citit, capitol cu capitol, „Vânătoare de lupi“, o nuvelă abjectă de Petru Dumitriu, în care lupii erau partizani anticomunişti din Munţii Banatului. Întrucât Arghezi, Blaga, Ion Barbu, George Bacovia erau interzişi, învăţam pe de rost poezii depsre Lenin, despre pace, desple planul de producţie al RPR („Cântec despre Tovarăşul Plan“). Religia şi Latina fuseseră scoase din programa şcolară, în schimb apăruse Limba Rusă, pentru învăţarea căreia erau prevăzute şase ore pe săptămână (Limbii Române îi erau rezervate doar cinci.) Fiind o materie nouă, Rusa ne era predată de refugiaţi basarabeni sau de ruşi albi deveniţi peste noapte profesori şi care, la fiecare început de an şcolar, reluau totul de la alfabetul chirilic, pe care noi ne prefăceam că l-am uitat.
Însă culmea inovaţiei s-a poredus la Ştiinţele Naturale, la care, în loc de plante, animale şi roci, învăţam acum despre teoria materialist-dialectică a academicianului Lîsenko, despre metodele de hibridare ale grădinarului Miciurin şi despre experienţele profesoarei Olga Lepeşinskaia, care – ni se explica cu desene şi schiţe – tocase o hidră marină într-un mojar şi apoi recrease numeroase alte hidre prin punerea fragmentelor într-un mediu propice. În acelaşi timp, Mendel şi Morgan, fondatorii geneticii moderne, ca şi Wiener, creatorul ciberneticii, erau etichetaţi drept exponenţi ai ştiinţei imperialiste, puşi în solda monopolurilor burgheze. Mai auziseră, oare, pereţii sălilor de clasă atâtea minciuni? Aici trebuie spus că inventatorii sovietici şi ruşi o luaseră în toate domeniile înaintea celor occidentali: în viziunea noilor stăpânitori radioul nu fusese inventat de Marconi, ci de Popov (ca să dau un singur exemplu), ceea ce declanşase un val de glume şi epigrame. Miciurin era campionul acestei băşcălii şi nu rivaliza decât – pe plan naţional – cu pitorescul Romulus Zăroni. Mă întreb dacă hazul acesta complice era cea mai bună formă de protest, dar – pe de altă parte – mă întreb ce altă atitudine ar fi fost posibilă în faţa absurdului, el însuşi comic…
În şcoală, predarea se făcea strict verbal, fără manuale, rezultând un fel de folclor: bieţii profesori repetau împreună cu noi nişte minciuni sfruntate, citite probabil iniţial în broşurile ideologice date ca material bibliografic de cabinetul de partid. Singurul manual gata tipărit la acea dată (două luni de la sinistra reformă a învăţământului făcută de ministrul analfabet Vasilichi) era manualul unic de „Istorie RPR“ al lui Mihail Roller, opt sute de pagini ticsite de minciuni şi invenţii dogmatice: poporul român era de descendenţă slavă, Mihai Viteazul – un exploatator care i-a legat pe ţărani de glie, iar în epoca modernă, în loc de luptele pentru unire naţională erau prezentate sute şi mii de mişcări muncitoreşti, majoritatea inventate, pe care trebuia să le înveţi pe de rost (ceea ce era imposibil). O altă carte prolixă şi stufoasă (singura care putea rivaliza cu „Istoria“ lui Roller) urma să ne fie dată spre învăţare în anii următori, ca manual unic: „Geografia URSS“. Aveam o memorie excelentă, dar mi-a fost cu neputinţă să reţin ceva din acea cărămidă de o mie de pagini, care înşira şi înfăţişa toate republicile unionale şi autonome, toate râurile şi masivele muntoase, toate capitalele şi oraşele industriale ale unei ţări cu care nu aveam, personal, nimic în comun (dar poate că ea dorea să aibă, căci se vorbea tot mai insistent că România ar fi urmat să devină cea de a şaisprezecea republică sovietică – împreună cu Bulgaria, care ar fi fost a şaptesprezecea!).
Despre profesorii care erau siliţi să ne predea asemenea materii ce pot să-mi mai amintesc? Se schimbau foarte des (unii rezistau doar câteva săptămâni): fie că erau „epuraţi“, fie îşi căutau alte ocupaţii, fie erau arestaţi şi nu se mai ştia nimic de ei (cum am auzit că s-ar fi întâmplat cu profesorul Vintilă, care nu se putea abţine de la nenumărate ironii pe marginea manualului lui Roller).
În dimineaţa de 27 iulie 1948, când ne-am trezit, mama plângea. Ne-a strâns pe soră-mea şi pe mine în braţe (lacrimile ei se prelingeau pe obrazul meu) şi ne-a spus că tata a fost arestat.
Au venit la ora 2, au scotocit casa până la ora 5 şi apoi l-au luat, fără mandat de arestare, spunându-i că va trebui să dea nişte declaraţii după care se va întoarce acasă. S-a întors după opt ani de zile, în care, pentru lungi perioade de timp, îi pierdeam urma, crezând că a murit. Când primeam o carte poştală, conţinutul era standardizat şi nu puteai afla decât că a ajuns în penitenciarul cutare (adresă de „unitate militară“), că e sănătos şi că are dreptul pentru luna următoare la un pachet de 5 kilograme. Mama, care nu avea nici un venit stabil, se chinuia să facă rost de slănină, zahăr, pesmeţi, medicamente, un pulover, un şal, o cămaşă. Parcă o văd cântărind, clădind articolele, împachetându-le, scriind adresa, plecând la poştă. De multe ori pachetul se întorcea şi atunci credeam că a murit. Dar în realitate se schimbase regulamentul sau intervenise o pedeapsă sau o restricţie. Şi mama continua să trimită pachete la întâmplare, concentrându-şi întreaga existenţă pe facerea lor, rugându-se lui Dumnezeu să nu le primească retur. Toată lumea o întreba care e motivul arestării, unii mai curajoşi se ofereau ca martori ai apărării în cazul că ar fi fost nevoie la un proces. Dar cu timpul numărul arestărilor crescuse atât de mult că absenţa tatei nu mai mira pe nimeni. Cu timpul am aflat ce se întânplase: în noaptea respectivă fuseseră arestaţi toţi foştii funcţionari din poliţie şi siguranţă, cu excepoţia celor care nu fuseseră concediaţi. Ironia face ca unul dintre foştii colegi să-l fi arestat pe tata! Peste doi ani, a fost dat afară şi arestat şi el, fiind dus în Penitenciarul Făgăraş, alături de fostele sale victime. De curând am văzut într-o arhivă ordinul care orchestrase această arestare în masă, a unei categorii profesionale în întregul ei .Se prevedea să fie exceptaţi de la arestare „doar informatorii valoroşi“! „Informatorii valoroşi“ au ştiut păstra secretul atât de bine încât niciunul dintre colegi n-a aflat ce îl aşteaptă. În comunism, secretul era una dintre condiţiile existenţei. Un om are o valoare cu atât mai mare cu cât deţine un secret mai important. Când secretul lui îşi pierde din valoare, devine şi el lipsit de valoare. Aşa s-a întâmplat chiar cu cel ce pusese la cale vânătoarea din noaptea de 27 iulie: patru ani mai târziu, Teohari Georgescu a fost dat afară cu mare scandal. Degeaba s-a lăudat că în timpul mandatului său a arestat o sută de mii de duşmani ai poporului, între care poliţiştii burghezi: încetase să mai fie valoros şi a fost concediat, trimis la „munca de jos“.
Partidul voia să controleze vieţile tuturor cetăţenilor, iar asta se realiza prin „informatorii valoroşi“. Dar opera colectivă pe care o realizau aceştia era dosarul de Securitate şi fişa de cadre. Fişa de cadre era punctul de unde începea existenţa ta socială. La fiecare admitere sau angajare, la fiecare cerere de bursă sau cazare, de transfer sau de paşaport trebuia să completezi un formular de cadre. Unele aveau patru pagini, altele opt sau şaisprezece. Toate se refereau la tine însuţi, la părinţi şi fraţi, altele şi la bunici; altele şi la unchi şi mătuşi. În toate fişele, întrebările aveau două părţi: situaţia înainte de 23 august 1944, respectiv situaţia după 23 august 1944. Trebuia să dai apoi o listă de nume care să dea referinţe despre tine, cu perioada când te-au cunoscut şi cu adresa actuală. La sfârşit semnai pe proprie răspundere, cu specificarea că pentru orice fals te vei supune sancţiunilor legii.
În toţi aceşti ani cât tata a fost închis am completat fişa de cadre cel puţin o dată pe an. Aveam o formulă standard pe care mi-o copiam manual, cu hârtie „indigo“, pentru a avea un reper şi a nu mă contrazice data viitoare. Cele mai delicate rubrici erau cele referitoare la profesia rudelor. Toţi erau „mic burghezi“ (preoţi, avocaţi, ofiţeri, profesori), cu excepţia unei mătuşi care era funcţionară într-o primărie, ceea ce era un punct pozitiv. Categoria „mic burghez“ era oarecum acceptabilă, căci putea fi asimilată cu aceea de „intelectual“ (iar intelectualii erau acceptaţi oarecum în anturajul partidului, cu condiţia să fie „progresişti“). Dar când trebuia să precizez, în rubrica următoare, ce profesie au bunicul, bunica, unchiul, mătuşa, totul era ca şi compromis, căci cât de „progresişti“ puteau fi nişte preoţi sau avocaţi. Cuvintele „pensionar“ (la bărbaţi) sau „casnică“ la femei mi se păreau salvatoare. În privinţa tatei, rezolvam în felul următor: categoria – mic burghez; profesiunea înainte de 23 august – funcţionar de stat; după 23 august – reţinut. Şi-i lăsam pe cei ce îmi citeau fişa să ghicească ce înseamnă acest cuvânt curios. De minţit nu minţeam: nefiind arestat cu mandat, nu era un deţinut în puterea cuvântului, cu atât mai mult cu cât nu era nici condamnat, deci nu figura printre deţinuţii cu acte în regulă. Îmi pregăteam de fiecare dată această argumentaţie în cazul că m-ar fi chemat la cadre sau la „BDS“ (biroul de documente secrete) ca să dau socoteală. În privinţa averii, mama a donat câteva hectare la stat, în aşa fel încât să ieşim din periculoasa categorie de peste 5 hectare, care ne putea pricopsi într-un moment sau altul în periculoasa categorie a chiaburilor. Singura temere era să nu citească BDS-iştii rubrica anterioară: „averea înainte de 23 august“, în baza căreia am fi putut fi acuzaţi că am fost chiaburi. Drept care specificam de fiecare dată „pământ de deal“, ceea ce îmi mai dădeau o şansă de supravieţuire.
Am parcurs „liceul“ (clasele VIII–XI) completând fişa de cadre în fiecare semestru. Nu mi s-a întâmplat nimic rău, însă trebuie să mă laud vrând-nevrând că am fost tot timpul premiant al clasei şi chiar al liceului şi că am avut norocul să am profesori curajoşi care m-au apărat şi chiar directori de şcoală care s-au milostivit şi m-au lăsat să studiez.
Necazul a venit într-o zi anume, când proprietarul ne-a pus în vedere că trebuie să eliberăm casa de pe strada Avram Iancu, întrucât lui i-au rechiziţionat casa din cenru pentru a face acolo sediul orăşenesc ARLUS. Primăria ne-a vârât cu forţa în două cămăruţe din incinta bisericii reformate. Preoţii ne priveau cu ostilitate (şi din punctul lor de vedere aveau dreptate), însă noi înşine eram persecutaţi în acelaşi timp, căci puteam fi socotiţi nişte intruşi într-o incintă religioasă, de confesiune şi naţionalitate diferită. Mama a început să caute un alt refugiu şi, negăsind, era la capătul disperării, bunul simţ şi teama că poate deranja pe cineva terorizând-o. Atunci sora ei din Alba Iulia ne-a invitat în două cămăruţe din casa ei. Şi astfel, după şapte ani, ne întorceam în oraşul meu natal.
Alba Iulia era în acea perioadă un oraş damnat, datorită trecutului său istoric: capitala romană Apulum devenise în trei rânduri simbolul unităţii românilor. Mihai Viteazul cucerise Transilvania la 1600; la 1 Decembrie 1918 avusese loc pe Platoul Romaniloer votul plebiscitar pentru revenirea la România; în sfârşit, în 1922 tot aici au fost încoronaţi ca monarhi ai tuturor românilor Regele Ferdinand şi Regina Maria. Se mai adăuga faptul că regiunea Albei era fieful electoral al lui Iuliu Maniu.
Naţionalismul, monarhismul şi ţărănismul îl recomandau noilor stăpâni ai ţării ca un oraş reacţionar. Asta, spre deosebire de Deva, oraşul lui Petru Groza, al Frontului Plugarilor şi al industriei hunedorene, situat la numai şaptezeci de kilometri. Ca şi cum ar fi introdus un magnet sub hartă, guvernanţii au schimbat complet polaritatea regiunii.
Când s-a introdus noua organizare administrativă de tip sovietic, Alba Iulia a fost retrogradată la rangul de simplă capitală de raion şi a fost făcută dependentă de regiunea Hunedoara, având capitala la Deva. Tot ce a urmat s-a orientat spre Deva: concursurile şcolare, rezolvarea unor acte, răspunsul la cerere, la petiţii şi la memorii. În Alba Iulia, în locul politicienilor cu joben şi a funcţionarilor cu mânecuţe, au apărut în toate instituţiile nişte tovarăşi în haine de piele încheiate până la gât, iar pe cap cu şepci negre, semimilitare. Mulţi dintre ei erau de alte naţionalităţi decât cea română, chinuindu-se să formezse fraze de lemn într-o limbă care le era străină. Comuniştii au ştiut să folosească minorităţile ca pe nişte mercenari. Bineînţeles că nu-l protejau pe episcopul Martin Aron sau pe dentistul Weiss, care au făcut puşcărie, dar pentru români era frustrant. După cum frustrant era şi felul cum arătau conaţionalii noştri: complexaţi şi bădărani, capabili să te umilească din sadism numai pentru că nu înţelegeau ce este în capul tău. Unii păreau scoşi dintr-o subterană, alţii aveau ochii uscaţi, refugiaţi în fundul orbitelor, ca şi cum ar fi ieşit dintr-un birou de anchetă unde folosiseră becuri de cinci sute de waţi şi electrozi de tortură. Cei mai mulţi erau proaspăt îngrăşaţi şi îşi purtau cu stângăcie uniformele şi mai ales pantofii.
Mutarea la Alba Iulia ne-a scăpat totuşi, cel puţin la început, de statutul de paria de la Aiud. Chiar dacă oraşul era cotropit de activiştii patibulari de care am scris, intelectualii care se formaseră aici în perioada interbelică mai aveau un cuvânt de spus (cei ce nu fuseseră arestaţi). În jurul liceului mai erau încă profesori care îi predaseră şi tatei cu treizeci de ani în urmă: Enea Zefleanu, Virgil Cucui şi Lucian Munteanu formaseră prima garnitură a corpului profesoral în 1919 şi toţi trei fuseseră înainte preoţi reciclaţi în dascăli din cauza penuriei de cadre de limba română. Primii doi fuseseră profesori de latină şi au rămas până la urmă fără catedră, dar Munteanu, un bărbat uscăţiv, cu ochelari mici şi rotunzi, îmbrăcat cu o tunică preoţească încheiată până la gât – semănând, dacă mă gândesc bine, cu James Joyce – preda Ştiinţele Naturale şi, departe de a ne mai vorbi de Miciurin, Lîsenko şi Lepeşinskaia, ne tortura cu probele practice. În afară de ierbarul care conta ca o probă eliminatorie, în fiecare semestru se făcea o tragere la sorţi pentru preparatele zoologice: animale mici care trebuiau împăiate sau, după caz, formolizate, pentru îmbogăţirea muzeului şcolii. Mie mi-a căzut la sorţi o temă sinistră : formolizarea unui Ascarius Limbricoides, adică a unui limbric. Oricât l-am rugat să-mi repartizeze ceva mai accesibil, a refuzat (deşi îi purta fostului elev, tatei, o simpatie deosebită). A trebuit să mă rog de toţi colegii să-mi găsească unul (după ce eşuasem la spital şi la policlinică), până când un coleg, Ion Boianţ, mi-a găsit unul lângă un gard de periferie. Cu ocazia unei întâlniri a promoţiei noastre, un delegat al direcţiunii liceului, azi „Horia, Cloşca şi Crişan“, ne-a prezentat laboratorul de biologie: microscoape, computere, ecrane, diapozitive. Colegii au întrebat într-un glas ce s-a întâmplat cu muzeul profesorului Munteanu şi cu preparatele la care muncisem noi. Tânărul profesor nu mai ştia nici de muzeu, nici de ilustrul său predecesor, nici de metodele pragmatice prin care se sustrăsese materialismului dialectic.
Alţi profesori se refugiaseră la Alba Iulia de la Blaj cu un an mai devreme, când comuniştii au desfiinţat liceele greco-catolice, transformându-le în şcoli de tractorişti, de contabili şi de propagandişti. Teodor Seiceanu, un domn calm, cu o voce plăcută şi o dicţie perfectă, ne preda istoria, făcându-se că nu ştie nimic de sinistrul Roller, tratând subiectele falsificate de acesta prin observaţii ironice „unii autori afirmă că…“. Acelaşi lucru îl făcea cu „Geografia URSS“ colegul său de la Blaj Ion Moldovan, zis „Solidu“ din cauza fizicului robust şi caracterului frust. Ca să scape de îndepărtatele tundre, trigale, sărături şi canale sovietice, acesta ne indica paginile care trebuie citite din giganticul manual, după care făcea pe tablă schiţe multicolore ale masivelor muntoase pe care ar trebui să le batem cu pasul: Făgăraş, Piatra Craiului, Cindrelul. Deşi erau la acea dată literalmente înţesaţi cu partizani, Solidu a condus câteva expediţii în acei munţi feerici, ale căror piscuri te punea, la întoarcere, să le sacadezi în hexametri, spre neuitare: „Păpuşa-Iezeru-Ghiţu-Frunţii-Cozia“.
Un personaj cu adevărat pitoresc era profesorul de fizică şi chimie Crişan, poreclit „Crasy“, îmbrăcat în plin stalinism în sacouri de un roşu-cardinal, cu papillon şi pipă. Aluziile lui ironice la superioritatea ştiinţei sovietice erau atât de transparente încât mă întreb acum prin ce miracol a scăpat neexclus din învăţământ şi nearestat. Cred că, spre onoarea sutelor de elevi cărora le preda, niciunul dintre ei nu l-a turnat. Poate că unii nu-i înţelegeau subtilităţile, dar majoritatea le-au înţeles şi au avut la treisprezece-paisprezece ani maturitatea de a înţelege şi a tăcea.
Profesoara de rusă – basarabeancă – ne vorbea mai mult de sinuciderea lui Esenin şi Maiakovski decât despre realismul socialist. Iar profesorul de română – tânăr şi curajos – ne strecura în expuneri paranteze despre scriitorii despre care se ştia clar că au fost scoşi din manuale şi din literatură: Blaga, Barbu, Bacovia, Arghezi.
Directorul liceului nu era un profesor, ci un învăţător, Gheorghe Lăncrănjan, căruia îi datorez, ca şi directorului de la Aiud, „pitirea“ dosarului meu de fiu de puşcăriaş printre toate celelalte mai mult sau mai puţin benigne. Părinţii lui fuseseră enoriaşi la biserica „popii Rusan“, bunicul meu, care păstorise acea parohie istorică timp de şase decenii. Era biserica al cărei paroh, la 1785, pe nume Raţiu, i-a spovedit şi împărtăşit pe Horea şi Cloşca, înaintea tragerii pe roată de pe Dealul Furcilor. În decembrie 1918 aici a fost unul din punctele de adunare pentru manifestanţi. Tata mi-a povestit că el şi fratele lui geamăn (aveau 13 ani, cât aveam eu în 1948) au tras clopotele tot timpul şi au fost folosiţi pentru mesaje duse în Cetate. Iar bunicul l-a înmormântat în cimitirul oraşuluui pe Ion Arion, un ţăran de lângă Cluj care fusese împuşcat în gara Teiuş de honvezi.
Iată lucruri pe care un adevărat albaiulian nu le poate uita, chiar dacă oraşul era acum sub dominaţia urii faţă de trecut a „internaţionalismului proletar“.
La asta se adăugau cererile făcute de mama, să nu fiu exclus de la bursă, fără de care ar fi trebuit – fiind premiant al liceului – să părăsesc studiile, chiar dacă n-aş fi fost dat oricum afară. Îmi imaginez cu câtă greutate ducea mama acele cereri umilitoare, depăşindu-şi timiditatea şi demnitatea.
Drumul de acasă până la liceu îl parcurgeam în douăzeci de minute, urcând dealul Cetăţii, trecând pe sub Poarta a doua (unde fuseseră închişi Horea, Cloşca şi Crişan), trecând apoi pe lângă Sala Unirii (care era închisă pentru public), apoi pe lângă cele două catedrale, ortodoxă (a Încoronării) şi catolică (cu mormântul lui Ion Corvin). De aici până la liceu mai aveam, dacă grăbeam puţin pasul, şapte-opt minute. De câteva ori s-a întâmplat să întârzii căscând gura la zecile de maşini oficiale masate lângă Catedrala Încoronării. Abia acum, după decenii, am aflat din arhive ce drame s-au petrecut atunci în incintele misterioase. Episcopul Partenie Ciopron (conducătorul întregului cler militar) avea reşedinţa chiar în incinta catedralei. Din rapoartele turnătorilor se ştie că a votat la alegerile din 1946 cu „Ochiul“ (ţărănişti), că era „ostil regimului de democraţie populară“ şi că se întâlnea cu episcopul greco-catolic şi cu arhiepiscopul romano-catolic Marton Aron, făcând „planuri reacţionare“. Evident că, după introducerea în structura Armatei a ECP-ului (Inspectoratul de Educaţie Politică), Partenie Ciopron a fost „depus din treaptă“ (dat afară), iar preoţii militari destituiţi. Ciopron a fost trimis în diferite mănăstiri, în „domiciliu obligatoriu“, până în anii ’70-’80 când, la vârsta deplinei senectuţi, a fost reinstalat la episcopia Romanului.
Tot la „domiciliu forţat“ a fost condamnat de forurile care conduceau Biserica (Departamentul Cultelor) Policarp Moruşca, episcopul românilor din Statele Unite. Fiind originar dintr-un sat de lângă Alba Iulia, a venit într-o vacanţă la rude, iar statul român nu i-a mai dat voie să se întoarcă, neavând încredere în el. Ca să nu facă agitaţie l-au închis în mănăstirea din Alba Iulia, de pe dealul Mamutului.
Catedrala la care se opreau maşinile oficiale s-a numit, începând din 1922, „a Încoronării“. În 1948 a devenit „a Reîntregirii“, pentru că aici s-a desfăşurat ceremonialul de unire a ortodocşilor cu greco-catolicii, regizat de guvern (din păcate, sub mandatul unui ministru liberal, care – după numai doi ani – a fost arestat şi dus la Sighet, unde s-a sinucis).
Tot arestat şi tot dus la închisoarea Sighet – de unde a scăpat cu viaţă –a fost arhiepiscopul Marton Aron, neînduplecat adversar al comuniştilor, apărător al drepturilor catolicilor şi maghiarilor. Eliberat în 1955 din închisoare, a primit „domiciliu obligatoriu“ şi a trăit până la moarte în propria reşedinţă, sub cea mai strictă supraveghere.
Iată cum, pe o rază de câteva zeci de metri, s-au consumat tragedii pe lângă care treceam căscând gura şi neînţelegând ce se întâmplă.
În toamna anului 1949 toţi cei o sută zece elevi ai clasei a IX-a am fost făcuţi „utemişti“. Primirea s-a făcut pe bandă rulantă, în curtea liceului, unde am fost aranjaţi milităreşte, în careu: ţi se striga numele, te prezentai în faţa unei mese pline cu carnete roşii, dădeai mâna cu un tovarăş cu şapcă neagră, iar un alt tovarăş, venit tocmai de la raion, bineînţeles purtând şi el o şapcă, dar de piele lucioasă, îţi înmâna carnetul. Neîntrebaţi de nimeni, eram acum „încadraţi politic“, „rezervor de cadre al partidului“; de fapt eram nişte „tovarăşi de drum“, de care partidul urma să se despartă oricând, la momentul potrivit. Aşa au făcut cu social-democraţii lui Titel Petrescu, cu intelectualii din Partidul Popular, cu ţăranii din Frontul Plugarilor, cu maghiarii din Madosz. Comuniştii şi oportuniştii care, de-a valma, s-au înscris în PCR în primii ani de după 23 august au fost şi ei decimaţi la marea verificare începută în 1948. Acum urmam noi la rând: încărcaţi ca lest pe corabia „tinerei generaţii revoluţionare“ de unde puteam fi oricând „aruncaţi peste bord“, cum se spunea în limbajul isteric de atunci, în momentul când va fi nevoie de o nouă curăţenie a partidului.
Deocamdată eram cu toţii „utemişti“, un cuvânt încă nou la acea dată, derivat din UTM, Uniunea Tineretului Muncitor, proaspăt înfiinţată prin fuzionarea câtorva alte organizaţii „progresiste“: de elevi, de stundenţi şi de muncitori. Ce aveam de făcut până una-alta? Să dăm impresia de mulţime entuziastă, care se buluceşte în jurul idolilor zilei: „Ana Pauker, Luca, Dej“ şi ,bineînţeles, Stalin. Şedinţele, de o plictiseală crâncenă, se sfârşeau prin adoptarea în unanimitate a unei telegrame de felicitare, de angajament, de autocritică la nevoie. Era ascultată şi votată în totala absenţă a atenţiei auditoriului, căci se ştia că oricum e inutilă şi nu va ajunge la destinaţie. Singurele şedinţe care trezeau interesul, prin teama pe care ne-o insuflau, erau cele care aveau cuprinse în ordinea de zi două cuvinte aparent banale: „Probleme organizatorice“. Asta însemna că unii dintre noi vor fi puşi la stâlpul infamiei, că vom fi poate obligaţi să răspundem criticilor prin autocritică. Până şi pentru cei ce nu aveau motive să se teamă exista totuşi unul: că vor fi desemnaţi să-şi atace prietenul, colegul sau chiar adversarul pus în discuţie. În acei ani exista o solidaritate mult superioară celei de azi – câtă mai există. Onoarea, frica de Dumnezeu, ruşinea de oameni erau încă intacte şi printre tineri. Deci nimănui nu-i venea uşor să facă figură de „vigilent“ sau „turnător“ şi încă la comandă. Abia anii de comunism, de „fenomen Piteşti“ şi de tortură socială i-au adus pe tineri la stadiul moral rudimentar de mai tîrziu. În rest, au fost şedinţe festive în care se anunţa cine pleacă pe „şantierele tineretului“, (la Bumbeşti-Livezeni, Salva-Vişeu, Agnita-Botosca) sau beneficiarii plecării la studii în URSS.
O campanie caraghioasă ne-a mâncat tot trimestrul întâi: s-a anunţat că tovarăşul Stalin va împlini la 21 decembrie şaptezeci de ani şi că fiecare elev va trebui să-i pregătească un cadou. Aşa că, în amuzamentul general, în orele de „lucru manual“, s-a făcut o planificare riguroasă a cadourilor şi apoi executarea lor. Tuturor ne era pe limbă întrebarea cum vor fi transportate la Kremlin milioanele de cadouri şi unde or să încapă ele… Căci ni s-a sps că fiecare „copil al planetei“ va pregăti ceva. În orice caz, atelierele au terminat până la 21 decembrie sute de ciorapi, mănuşi, fulare, pantofi de casă, vaze de flori, tampoane de sugativă, lămpi de noptieră, care au şi dispărut a doua zi – semn că au plecat fie la Kremlin, fie la Bucureşti, fie au rămas undeva, prin vreo magazie a liceului.
O altă activitate de grup la care trebuia să participăm erau filmele sovietice, la care eram duşi cu rândul în fiecare săptămână. Întrucât în sala micului cinematograf din oraş veneau atât liceul de băieţi, cât şi cel de fete, era o manifestaţie spontană de bucurie, care se prelungea şi după stingerea luminilor, suprapunându-se zgomotos trenurilor cu soldaţi şi infirmiere, salvelor de artilerie, bombardamentelor de aviaţie şi regăsirilor fericite din „Trenul merge spre răsărit“, „Cazacii“ sau „Întâlnire pe Elba“.
Înaintea filmului rula Jurnalul de actualităţi, cu suita lui de figuri (azi ni se par gangstereşti, atunci doar funambuleşti) a potentaţilor zilei.
După film, toată lumea – fete şi băieţi – ne mutam pe Corso (locul de plimbare din oraşele ardeleneşti), unde normalitatea adolescenţei făcea uitată lecţia propagandistică la care luasem parte.
(Fragment dintr-o carte neterminată)
Text publicat în revista Convorbiri Literare, martie 2017