UN RECENSĂMÂNT AL ROMÂNIEI CONCENTRAȚIONARE
interviu de Ioana ANGHELESCU
Cu ocazia decernării Premiilor revistei Cuvântul, Fundația Academia Civică a fost declarată „instituția culturală a anului” (2004). Cum comentați această definiție?
Am spus-o și acolo: cuvântul „instituție” este foarte flatant, însă noi suntem mai mult sau mai puțin decât o instituție, în sensul că, fără a putea fi fixați într-o definiție, fără a fi „în sistem”, acoperim datoriile și rezultatele pe care ar trebui să le aibă multe instituții publice. Mai precis, „ținem locul” acelor instituții, în sensul că ne ocupăm de trecutul lor, înglobat în ansamblul memoriei ţării, în genetica mentalităților naționale. La modul concret, prin Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenţei, pe care l-am creat la Sighet (într-un loc geografic cam excentric, e adevărat, dar căruia i-am transformat numele în renume), prin acest memorial unic în felul său și prin cercetările asidue pe care le întreprindem aici, la București, de 13 ani, am „ținut locul” unor instituții academice sau universitare, publice sau statale, care au adormit în prezent.
„ADORMIREA ÎN PREZENT”
„Adormirea în prezent” înseamnă că aceste instituții nu mai sunt interesate de trecut sau de viitor?
Sunt interesate, dar numai în măsura în care forurile europene le impun să realizeze acquis-ul comunitar într-un domeniu sau altul – să spunem, al independenţei justiției, sau al regulilor financiare, sau al demilitarizării poliţiei; atunci ele aplică recomandările cu o viteză și fidelitate mai mult sau mai puțin adecvate; dar, fiindcă nu li se recomandă să privească și în trecut, ele fac aceste lucruri uitând că în trecutul nostru antebelic (mă refer la cei 70-80 de ani de dinaintea ultimului război) au fost clădite instituții cu un trecut propriu onorabil, de multe ori asemănătoare celor spre care ne grăbim acum. Neștiind acest lucru, reinventăm roata. E adevărat că generațiile care n-au trăit decât în comunism n-au de unde să mai știe acest lucru, pentru că în timpul comunismului tot ce fusese „burghez”, „capitalist” era diabolizat, iar după 1989 efortul statului, al universităților, al Academiei, al instituțiilor însele de a conștientiza acel prim trecut a fost aproape nul. O patologie a memoriei, cum spunea cineva, a fost inseminată societății prin sloganuri conciliatoriste, de genul „Să privim numai înainte, să lăsăm trecutul istoricilor”, încât oamenii nu mai știu de unde vin, dar nu prea înțeleg nici unde ar trebui să ajungă. Cred că este vorba chiar de o criză de identitate națională, căci a nu cunoaște trecutul recent înseamnă a te lipsi de o parte a propriei definiții.
Lucrurile acestea nu se află de la școală sau din media?
Școala nu pune nici ea suflet în acest domeniu, cu excepția unor profesori care o fac pe cont propriu. Între toate facultățile de istorie, științe politice, administrative, jurnalistice, din câte știu, singurul curs despre Gulagul românesc este cel de la Cluj, al Ruxandrei Cesereanu (se aude că va fi și acela anulat de la toamnă). Manualele de liceu sunt croite după un curriculum conceptual și abstract, care îndeamnă la plictiseală și evaziune. Cât privește televiziunea publică (marele dascăl a milioane de oameni), este greu de crezut, dar TVR 1 a desființat toate emisiunile de istorie, inclusiv Memorialul Durerii al doamnei Lucia Hossu-Longin, făcând tabula rasa din trecut.
În ce măsură repară Memorialul Sighet aceste lacune, cum „ţine el locul” altor instituții și ce credeți că ar trebui să facă acestea?
Memorialul Sighet nu se poate adresa unor milioane de spectatori și nici nu e mediatizat de vreo televiziune sau în prea multe şcoli. Este vizitat de un număr apreciabil de vizitatori (35.000 pe an), dar aproape jumătate dintre aceștia sunt tineri și reprezintă, deci, un reper al memoriei care va rămâne, sper, de-a lungul multor ani, atrăgător. Vreau să vă spun, însă, că nici o universitate românească, cu excepția cursului de care vă vorbeam, de la Cluj, nu s-a interesat de el, chiar dacă este foarte apreciat de mediile academice din străinătate (Hoover Institution, Universitatea „George Washington” și CWIHP din Washington D.C.). Pentru inaugurarea din 11 septembrie 2009 a clădirii care se va construi în locul Turnurilor Gemene, la New York, am fost invitați să colaborăm, reprezentând România, la realizarea marilor spaţii expoziționale dedicate libertății și încălcării libertăților în lume. Un proiect al Universității germane din Jena și al Memorialului Buchenwald, care monitorizează memorialele din ţările ex-comuniste, a ales Sighetul pentru un stagiu de practică de patru săptămâni. La Weimar, într-o reuniune recentă, Memorialul nostru a fost cel mai bine cotat dintre muzeele victimelor comunismului din șase țări central-europene, pentru sobrietatea sa științifică, pentru bogăția informației documentare și lipsa accentelor propagandistice. Asta, în timp ce pentru recenta Casă a Terorii de la Budapesta statul maghiar a investit de 11 ori mai mult decât s-a investit în Sighet în 13 ani, iar colegii de la Varșovia au anunțat că statul polonez le-a alocat cinci milioane de euro pentru înființarea unui memorial similar.
O INSTITUȚIE CARE ȚINE LOCUL ALTORA
Înseamnă, oare, că așteptați de la statul român un ajutor material pe măsură?
Ajutorul pe care-l așteptăm este unul ținând de sensibilitatea față de problematica noastră. La Memorialul Sighet se face o analiză critică a trecutului comunist, a instituțiilor, evenimentelor și mentalităților, care au fost întâi sovietizate, apoi – pentru o scurtă perioadă – liberalizate, înainte de a fi din nou distruse de aberația „epocii de aur”. Evident că suntem interesați și de victimele sistemului concentraționar (apreciate la două milioane: cel puțin 600.000 condamnate cu sentințe, iar restul arestate fără proces, deportate, strămutate) și în acest sens spuneam la început că „ținem locul” instituțiilor abilitate să dea publicității și să condamne crimele abominabile comise contra drepturilor omului de „justiția de clasă” care înlocuise justiția statului de drept. Solicitat în numeroase rânduri să o facă, d-l Valeriu Stoica, fostul ministru de Justiție, a susținut ani de zile cu o ciudată abnegație că „lucrarea justiției (comuniste) nu poate fi anulată legislativ”, ci doar prin… recurs în anulare făcut pentru fiecare din sutele de mii de condamnați! (Am calculat: asta ar fi durat două sute de ani!) Ce puteam spera după anul 2000? Nici alte instituții (deși trăim într-un stat de drept) nu s-au grăbit să-și inventarieze victimele căzute pe frontul luptei de clasă: Academia, Banca Națională (cinci guvernatori morți numai în închisoarea Sighet), Biserica, Uniunea Scriitorilor, UNITER-ul, universitățile, partidele, sindicatele, poliția, magistratura însăși, medicina, asociațiile de ingineri… nu există instituție sau profesiune care să nu fi dat tributul său de arestați, deportați, exterminați, dar nici una nu a răspuns apelului nostru de a ne da informațiile necesare. Lipsa de timp? Dar au trecut 15 ani! În acest sens, nici președinții României n-au dovedit un minim imbold în a lua cunoștința de dimensiunile Gulagului din România. Pe bună dreptate președintele Băsescu înființează o celulă de criză pentru salvarea celor trei ziariști atât de absurd răpiți în Irak și ne rugăm lui Dumnezeu să reușească eliberarea lor. Urgențele prezentului sunt prioritare. Dar când va avea timpul să mediteze și la soarta zecilor de ziariști, a sutelor de scriitori și artiști, a miilor de ingineri și a zecilor de mii de țărani arestați și deportați în cei 45 de ani de comunism? A celor 165.000 de militari luați prizonieri de sovietici de pe linia frontului și duși în Siberia în primele zile de după 23 august 1944, atunci când aceștia se credeau aliați și s-au trezit prizonieri?
Drepturile omului nu au fost inventate, ci doar legiferate de Conferința de la Helsinki din 1975. Crimele săvârșite într-o țară africană, în România de acum o jumătate de veac sau în Germania și țările satelite în timpul războiului sunt în aceeași măsură de neacceptat. În acest sens, condamnarea de către președintele Băsescu a crimelor nazismului și omagierea monumentelor de la Auschwitz și Washington care perpetuează memoria victimelor urii de rasă sunt firești și îndreptățite. În acelasi timp, foștii deținuți politici din România, ca și urmașii lor, consideră pe bună dreptate că președintele ar fi dator să facă un drum la Memorialul de la Sighet – sau măcar în Parlament – pentru a condamna crimele comunismului și a omagia printr-o declarație publică cele două milioane de compatrioți ai săi privați de libertate, torturați, uciși sau striviți de ura de clasă.
Din câte știu, un program pe care-l desfășurați în prezent evaluează tocmai dimensiunile și caracteristicile acestui sistem de detenție întins pe suprafața întregii țări.
Este vorba de Recensământul populației concentraționare în România anilor 1945-1989, pe care-l desfășurăm în Centrul nostru de studii din București (cel care creează baza științifică a Memorialului Sighet). După ce am studiat fenomenul, geografia, cronologia și atâtea cazuri speciale (trei mii de ore de înregistrări de istorie orală și 20.000 pagini de studii publicate în colecțiile Centrului), ne-am concentrat acum atenția asupra dimensiunilor statistice ale Gulagului din țara noastră. Este un program vast, bazat pe inventarierea și apoi pe analiza statistică, sociologică și istorică a domeniului. Dispunem de peste 90.000 de fișe de închisoare, pe care le introducem în computer pentru a extrage la sfârșit concluzii cât mai complete. Eșantionul pe care lucrăm este mic în raport cu amploarea sistemului concentraționar, însă este, cred, suficient de reprezentativ pentru a ne da relații credibile: câți bărbați și câte femei, ce categorii sociale, ce studii, profesiuni, ce naționalitate, confesiune, apartenență politică, avere aveau cei arestați sau deportați. Pentru ce motiv au fost arestați și pe baza cărui articol din Codul Penal au fost condamnați (daca au trecut prin justiție; la cei retinuți administrativ, adica necondamnați legal, este scrisă doar pedeapsa, nu și motivul)?
„CRIME CONTRA CLASEI MUNCITOARE”
Motivele condamnarii sunt trecute în fișe?
La cei mai mulți sunt transcrieri tale quale ale încadrării juridice: crimă de uneltire contra ordinii sociale (art. 209 C.P.), crimă de surpare a ordinii constituționale (art. 207 C.P.), crimă intensă contra clasei muncitoare (art. 193/I), instigare publică (art. 327 C.P.), omisiune de denunț, publicații interzise etc. La alții apare câte o descriere mai „clară”, de genul: „a știut de un individ care a făcut parte dintr-o organizație subversivă”, sau „a discutat cu un individ să plece în Iugoslavia”, sau „a găzduit un preot catolic”, sau „s-a exprimat necivilizat la adresa societății” (aici e vorba de un zugrav militar din Oradea care la 3 noiembrie 1956, deci în timpul insurecției de la Budapesta, se va fi solidarizat cu revoluționarii maghiari). Alte motive, mai ales la „administrativi”, se ghicesc din faimoasa rubrică „apartenență politică”, prezentă în toate formularele de cadre din epocă: „PNȚ”, „PNL”, „PSD”, „legionar”, „titoist”, „sionist”, „francmason”, dar chiar și „PMR” sau „Frontul Plugarilor”. La țărani se poate vedea cum nepredarea cotelor este taxată drept „sabotaj”. La preoți se trece fie o apartenență politică, fie „misticism” sau „atitudine împotriva materialismului dialectic”, fie „uneltire”. Articolul 193/I („crimă contra clasei muncitoare”) era un articol secret, edictat printr-un decret (nr. 62/1955) și nepublicat niciodată, iar în el erau cuprinse toate acuzațiile posibile, de la apartenență la poliția burgheză sau la serviciile speciale până la activitatea unui pastor, Richard Wurmbrandt, care a fost condamnat în baza lui la 25 de ani temniță grea. Unele fișe sunt completate în grabă și cuprind doar datele personale, locul și data decesului. De multe ori familia nu fusese anunțată decât că deținutul sau reținutul a murit (sau nici măcar atât), așa încât obținem date importante și asupra celor morți în închisori. S-a întâmplat ca un supraviețuitor al familiei să afle din fișele noastre ce s-a întâmplat cu tatăl sau bunicul pierdut în urmă cu o jumătate de secol.
În ce stadiu se află acest recensământ și când scontați că vor putea fi publicate rezultatele lui?
Deocamdată ne aflăm la jumatatea procesului de introducere a datelor și lucrăm cu o echipă de statisticieni-informaticieni la metodologia după care vor fi prelucrate. Într-un an sau maximum doi vom publica și cartea care va rezulta din interpretarea datelor. Sperăm să fie cea mai cuprinzatoare și obiectivă analiză a încălcării drepturilor omului și a reprimării opiniei libere, prin teroare, închisoare și crimă.
apărut în Revista 22, 15 aprilie 2005
și publicat în Romulus Rusan, Istorie, memorie, memorial sau cum se construiește un miracol, Fundația Academia Civică, 2017