ȚĂRANII ȘI COMUNISMUL – O EXPOZIȚIE A FUNDAȚIEI ACADEMIA CIVICĂ
Un interviu de Armand GOȘU
”Au fost mereu pe câmpul de luptă. Au luptat cu tătarii, cu turcii și cu rușii, cu secetele și inundațiile, cu „birăii” și activiștii, cu birurile și cotele. Au fost mereu învinși și învingători, căci sacrificiul lor a hrănit continuitatea istoriei.
Lupta cu comuniștii i-a înfrânt însă definitiv, căci le-a distrus nu numai viețile, ci și rădăcinile. Fără pământ, țăranii și-au pierdut definiția. Și-au luat lumea în cap venind la oraș și lăsând pământul și gospodăria pe capul femeilor și copiilor, iar recoltarea în seama studenților și soldaților. Cei rămași la lucrul câmpului au început să „fure” din avutul obștesc (care era de fapt propriul lor avut, luat cu forța).
Astăzi, jertfa țăranilor răsculați în 1949-1950 rămâne un episod romantic. Răzmerițele finale din 1960-1962 seamănă cu asediile medievale. Ziua din aprilie 1962, când a fost decretată colectivizarea, seamănă cu căderea Constantinopolului. Așa cum picturile din Aya Sofia ilustrează o lume străină de cea care urma să vină, țăranii se proiectează în realitatea timpului nostru ca niște martiri fără aureole. Răpuși de glonț sau de ideologie, sunt cele mai numeroase și inocente prăzi ale comunismului.”
La împlinirea a șase decenii de la începutul procesului de colectivizare a agriculturii veți vernisa la data de 17 martie, la Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti” din Capitală, o expozitie intitulată Țăranii și comunismul. Ce urmăriți cu această evocare a unui trecut – ca să spun așa – atât de previzibil? Toată lumea știe – sau crede că știe – ce tragedie a fost colectivizarea.
Uneori, lucrurile care ni se par foarte clare riscă să ne facă să nu le mai vedem conținutul. Despre colectivizarea din România s-au scris multe cărți economice, sociologice, statistice și, bineînțeles, de istorie. Unele au apărut chiar sub egida fundației noastre. Sute de pagini din colecția „Analele Sighet” sunt dedicate, începând de acum 15 ani, studiilor și mărturiilor despre duplicitatea și brutalitatea cu care PMR i-a tratat pe țărani, despre abnegația și aș spune eroismul cu care țăranii au rezistat dușmăniei criminale și desconsiderării cinice de care au avut parte. Giovanni Papini, în faimosul său Gog, scria: „Comunismul reprezintă un razboi împotriva satului, fiindcă îi urăște pe țărani”. Aici s-ar potrivi să cităm și nu mai puțin faimoasa frază a lui Lenin, din Stângismul, boala copilăriei comunismului. În 1921, când încă mai depindea de țărani și tocmai lansa un colac de salvare – NEP-ul -, Lenin scria cu abia stăpânită obidă: „Mica proprietate țărănească naște capitalism și burghezie permanent, zi de zi, ceas de ceas, spontan și în proporție de masă”. Stalin a făcut, un deceniu mai târziu, deschiaburirea (un genocid cu zece milioane de victime) fără prea multă teorie, în felul său: prin semnături cât se poate de caligrafice pe ordine de executare simultană a mii de țărani (Vladimir Bukovski, care a scotocit prin arhivele PCUS pe vremea lui Elțin, a dezvăluit pe site-ul său câteva asemenea sinistre facsimile…).
Și, ca să ne întoarcem la noi, Gheorghiu-Dej, în raportul său la plenara PMR din 3-5 martie 1949, nu se încurca în termeni: vorbind de „procesul de transformare socialistă a agriculturii”, care urma să înceapă, era atât de pornit împotriva țăranilor, încât recomanda activiștilor să le aplice, oximoronic, „sfânta luptă de clasă”! Cât o privește pe Ana Pauker (care a condus o vreme comisia de aplicare a colectivizării), ea le cerea țăranilor individuali, pe care-i considera „mici burghezi”, „capitaliști în felul lor”, să predea cotele, care erau „un mic sacrificiu”: „Să fie stigmatizat în sat acela care ar încerca să se sustragă de la această datorie elementară.” Cu alte cuvinte, cita din Directiva NKVD nr. 003, emisă la 6 iunie 1947 la Moscova pentru țările din orbita sovietică, care spunea la punctul 13 explicit: „Politica față de gospodăriile țărănești va urmări să facă proprietatea particulară nerentabilă. După aceea trebuie începută colectivizarea. În cazul în care, din partea țăranilor, ar interveni o rezistență importantă, trebuie să le fie redusă împărțirea mijloacelor de producție, concomitent cu creșterea obligațiilor de predare a cotelor”… Astfel încât se poate spune că partidul (fie el bolșevic-sovietic, fie muncitoresc-român) a dus, vorba lui Papini, un adevărat război împotriva țăranilor. Numai viteza a fost diferită: acolo, războiul a durat câțiva ani, la noi țăranii au rezistat treisprezece, până în 1962, când au fost, teoretic, înfrânți prin proclamarea încheierii colectivizării. După această dată se poate vorbi de o „declasare” a țăranului în sens clasic, de o dispariție a lui din țesutul social.
Se pot compara cele două procese prin cifre de mărime?
Evident că, până la moartea lui Stalin, se pot. Există indicii potrivit cărora acesta a chiar monitorizat colectivizarea din România, strângând și slăbind șurubul (aflat în conflict cu Ana Pauker, Gheorghiu-Dej i-a cerut lui Stalin, în septembrie 1951, acordul pentru înființarea „întovărășirilor” – forme mai blânde de colhozuri -, iar în martie 1952, când erau atât de mulți țărani arestați, încât nu mai avea cine să lucreze pământul, a dispus ca o parte a lor să fie eliberați, „pe perioada muncilor agricole”). S-ar putea spune că Stalin devenise mai uman? Nu, pentru că de dincolo de Prut, din Basarabia (care, vezi Doamne, datorită „ocupației române fascisto-moșierești”, era în mare întârziere istorică față de Rusia bolșevică) au fost deportați în doar două zile (6-7 iulie 1949), în „regiunile îndepărtate ale URSS”, peste 35.000 de „culaci naționaliști”. Iar din Bihor și Arad, unde țăranii se revoltaseră exact în aceeași perioadă, au fost deportați în Dobrogea „doar” 1.500.
La cât estimați numărul total al arestărilor în rândul țăranilor?
Gheorghe Gheorghiu-Dej a recunoscut post factum, pentru perioada 1949-1951, 80.000 de țărani arestați („mulți dintre ei, țărani muncitori”). Dar Procuratura RPR, într-un raport trimis la Comitetul Central, adăuga celor 80.000, condamnați de tribunalele militare, alți aproape 90.000 condamnați de judecătoriile civile locale pentru delicte „de drept comun”. Aceste delicte constau în: „neaplicarea normelor agrominimului” – un fel de calendar al lucrărilor agricole împrumutat din URSS: când se face dezmiriștirea, când se pune gunoiul de grajd, când se văruiesc pomii și se fasonează coroanele… Pentru o asemenea întârziere, „făcută cu rea-credință”, justiția dădea 1-3 ani de închisoare! Pentru nepredarea „cotelor” și luarea recoltei individuale acasă (obligatoriu era treieratul la „aria” comunei) se dădea și închisoare, se confisca și averea („cotele” au fost teroarea țăranilor, din 1945 până în 1956 – de multe ori trebuiau să cumpere de la piață grâu sau lapte, ca să-și poată acoperi această corvoadă). Mulți țărani au fost condamnați pentru că au făcut intenționat abstracție de comasările și strămutările de terenuri, dictate de Sfatul Popular, și au continuat să își are vechiul petec de pământ, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Mulți dintre ei au făcut închisoare în mai multe rânduri: abia eliberați, intrau din nou cu plugul pe pământul propriu, erau din nou arestați, dar nici nu ieșeau bine din închisoare și repetau „delictul”. Această pendulare între lipsa de libertate exterioară și încăpățânata mândrie de a fi liber în sine măsoară lungul calvar al țăranilor și în același timp neputința partidului și a instrumentelor sale de represiune de a-i stăpâni. Țăranul, atâta timp cât a existat, a știut să fie liber. Iar la închisoare s-a comportat demn, ca unul obișnuit cu greutățile: la Canal sau pe alte șantiere, unde trebuiau îndeplinite normele draconice de săpătură, de cărat cu roaba etc., tot el i-a ajutat pe cei mai slabi sau mai bătrâni să țină pasul.
Dar, ca să mă întorc la întrebare, cred că au trecut prin închisori, lagăre și deportări 150-200.000 de țărani. Asta rezultă și din „recensământul populatiei concentraționare” pe care l-am inițiat (sunt șase ani de atunci) la Centrul Internațional de Studii asupra Comunismului, în cadrul Fundației Academia Civică. Din calculele noastre statistice rezultă că țăranii ocupă o proporție de 25% din numărul total al condamnaților și deportaților, între 1945 și 1989. Acest procent este în concordanța și cu cifra totală pe care eu o susțin în ce privește victimele detenției carcerale, 800.000 (au fost însă, până la totalul de două milioane, și alte victime directe ale comunismului decât condamnații și deportații – dar nu le pot detalia aici). 150-200.000 de țărani închiși sau deportați este o estimare pe cât de realistă, pe atât de plauzibilă.
REVOLTELE
Căror factori atribuiți această tenacitate în luptă? A fost, până la urmă, colectivizarea, pentru partid, o victorie sau o infrângere?
O atribui experienței istorice pe care țăranul generic a acumulat-o ca soldat, ca specialist în abstragere socială și totodată (iertați-mi cuvântul) ca „exploatat”. „Chiaburii” lui Dej și ai Anei Pauker („chiabur”: cuvânt turcesc, introdus de comuniști în lexicul propagandistic tocmai datorită sonorității dizgrațioase) veneau din răzeși și moșneni moldo-valahi, recompensați cu pământ după succesele din războaiele timpului. Iar iobagii ardeleni aveau experiența unor lupte sociale durând de 500 de ani: descurajați de nerecunoașterea ca națiune și limbă, dar izbucnind dur când le ajungea cuțitul la os.
Țăranii reprezentau în 1949 două treimi din populația țării (mai exact, 10.800.000 de suflete). Partidul comunist le dăduse în martie 1945 peste un milion de hectare, dar numai cu gândul de a li le lua înapoi prin colectivizare. La 11 iunie 1948 s-au naționalizat 1.050 de întreprinderi industriale într-o singură zi, prin ocuparea la ordin a fabricilor de către activiști. Dezbaterea și votarea Legii 119, a naționalizării, a durat, în Marea Adunare Națională, mai puțin de două ore. Cu cei 10 milioane de țărani lupta a durat însă 13 ani. Victoria din 1962 a fost, de fapt, fără doar și poate, un eșec strategic. În Ungaria și Polonia lupta s-a dat cu muncitorii anticomuniști, iar colectivizarea a fost limitată. La noi au fost 13 ani de hărțuire neîntreruptă, de răzmerițe pedepsite cu execuții, condamnări, deportări, persecuții ale familiilor, iar în 1962 comuniștii s-au trezit că au făcut o colectivizare „totală”, dar cu numeroase comune rămase, de fapt, necolectivizate, și formală, cu „colectiviști” migrați în mare la oraș, cumpărând pâine în loc s-o producă, lasându-și pământul de izbeliște, pe seama soțiilor și bătrânilor. S-a ajuns la situații aberante: pe 15% din suprafața agricolă rămasă necolectivizată (sub formă de „loturi individuale”) se produceau 30% din producția de legume și se creșteau peste jumătate din efectivele de oi, vite și găini. S-a ajuns, în timpul „noii revoluții agrare” a lui Ceaușescu, la niște „producții-record” declarate pe hârtie, dar pentru acoperirea cărora, pe ansamblul țării, trebuiau defrișate livezi de cireși sau păduri. Activiștii locali sechestrau animalele din curtea oamenilor pentru a le raporta ca realizări ale „colectivei”. S-a ajuns în final ca pentru tăierea neautorizată a unui vițel (dar autorizații nu se dădeau) să se facă inchisoare.
Care au fost cele mai încordate bătălii ale acestui război?
Fără îndoială, răscoalele spontane care au ridicat mii de țărani împotriva cohortelor de activiști de partid veniți să-i poftească în colectiv și, dacă nu, să-i oblige să-și predea cotele. Evenimentele au urmat un curs asemănător de la o regiune la alta (într-adevăr „spontan și în proporție de masă”!). În Bihor, Arad și Botoșani, în iulie-august 1949; în Vlașca și Vrancea, în iulie 1950; în noiembrie 1957, din nou în Vrancea, la Suraia; în decembrie 1957, la Vadu Roșca; în ianuarie următor, la Cudalbi – Galați; apoi imediat, tot în ianuarie, din nou în Vrancea, la Răstoaca. În sfârșit, în februarie 1961, în Vlașca și Olt. Dar chiar și după „încheierea” apoteotică, în iunie 1962, a fost o răzmerița la Sălciile – Buzău. N-a existat regiune a țării și perioadă de timp în care să nu fi fost împotriviri. Asta se va vedea pe harta răzmerițelor pe care am pregatit-o pentru expoziție.
Revoltele au fost uimitor de stereotipe și s-au propagat de la un sat la altul ca niște incendii: echipele de activiști insistau peste măsură pentru „cote” și „semnături”; urma sechestrarea a doi-trei dintre ei; tăierea firului telefonic al primăriei pentru izolarea satului; tragerea clopotului pentru mobilizarea oamenilor (în general, de către o fată sau o femeie); sosirea Miliției, împușcarea câtorva manifestanți, arestarea câtorva zeci, deportarea câtorva sute. Apoi – cinism! – ducerea cotelor la baza de cereale în sunete de taraf și, ca epilog, confiscarea pamântului celor deportați, pentru „colectivă”.
Treptat, între două răscoale, propaganda din ziare, de la radio și din „difuzoarele” plasate în case gratuit și obligatoriu se revărsa acoperind realitatea și încercând s-o ascundă. În timp, s-a ajuns la o inflație de vorbe, la o ruptură totală între ce se spunea și ce se întâmpla.
VOCILE ȘI IMAGINILE ȚĂRANILOR
Cum veți ilustra, totuși, acele intâmplări?
Am acumulat în arhiva noastră de istorie orală sute de înregistrări cu țărani martori și participanți la evenimente. Unele sunt din anii 1993-1996 și au un ton curat și spontan, nepoluat în nici un fel de subiectivism și de stereotipurile instalate în mass-media. Confruntate cu documentele din arhive, s-au dovedit exacte și ne-au trimis la alți martori, la alte izvoare, vorbite sau scrise care le confirmau documentar. Înregistrarile vor face parte din fundalul sonor al expoziției. Vor fi auzite sute de voci de țărani, bărbați și femei, din toate regiunile țării, care vor reconstitui, într-un fel de ștafetă, evenimentele. Pe panourile expoziției vor putea fi văzute fragmente de fraze, ca și portretele acestor martori, fie din epocă (atunci când am putut să le procurăm), fie de azi (ale celor, puțini, care mai trăiesc, pentru că au trecut de la eveniment cinci-șase decenii). La vernisarea expoziției vor participa câțiva din acești supraviețuitori care erau copii (unul, care s-a născut în închisoare, a reconstituit fotografic locurile răscoalelor din județul Arad).
S-a făcut până azi o încercare de reconstituire a răscoalelor?
Multe lucruri au fost spuse în simpozioanele noastre de la Sighet, în anii 90. Foștii deținuți politici erau primii care vorbeau despre asemenea lucruri, uimindu-i pe ascultători prin precizia cu care evocau răscoalele din diferite regiuni ale țării (o țară despre care se spusese că a fost resemnată, că în ea „mămăliga nu explodează”). Unele filiale ale Asociației Foștilor Deținuți Politici, în primul rând cea din Timișoara, în 1992, au făcut denunțuri penale contra autorilor execuțiilor sumare din timpul răscoalelor. Zeci de țărani au fost impușcati, alte câteva sute au fost arestați, alte câteva mii (membrii familiilor) au fost deportați. În 1993, un deputat de Timiș a făcut în parlament o interpelare, care a avut o urmare promptă (mă indoiesc că în parlamentul de azi ar mai fi posibil așa ceva). I s-a cerut procurorului general să ancheteze crimele din patru comune ale județului Arad, din 1949. Parchetul Militar din Timiș a strâns date de la martori și din arhivele oficiale, a facut săpături la gropile comune, a identificat numele victimelor și ale făptașilor. Din păcate, însă, totul s-a rezumat la atât, la cercetarea științifică, pentru că în 1997 șeful adjunct al Parchetelor Militare a dispus, după patru ani de tergiversări, neînceperea urmăririi penale, „crimele fiind prescrise”. În expoziție vor fi văzute câteva din documentele anchetei, oferite de d-l Teofil Botlung, lider AFDPR din Timiș. D-l Corneliu Cornea, omologul său din Arad, a completat documentarea cu date de azi, despre supraviețuitori. Am avut și colaborarea Muzeului Județean din Alexandria, care s-a ocupat de răscoalele din zona Teleorman, făcând o expozitie și un album. Pentru răscoalele din Bucovina am apelat la un studiu al juristului Cornel Nicoară, iar pentru cele din alte zone, la cercetările d-lui Cicerone Ionitoiu. Toate datele fiind, cum am spus, completate cu alte surse orale și scrise, pe care le-am confruntat. Imaginile „oficiale” provin din fototeca noastră, în care avem câteva mii de imagini propagandistice primite la dezmembrarea arhivei din epocă a unui ziar. Privitorii vor putea vedea astfel și ce se întâmpla de fapt, și ce pretindea presa vremii că se întâmplă…
Țăranii, mergând în alaiuri regizate, cu steaguri și lozinci, spre gospodăria colectivă, fac un contrast cutremurator cu sutele de fotografii cu țărani arestați și cu vocile acestora, care pot fi ascultate în sală, pe doua CD-playere. În expoziție apar însă și nenumărați copii deportați, și casele de chirpici ale bănățenilor duși în Bărăgan, și… un capitol dedicat cailor, care au fost, între 1956-1958, exterminați în masă și folosiți ca proteine în crescătoriile de porci (era un alt mijloc de a-l domina pe țăran, căci, împreuna cu calul, el se simțea independent, se putea rupe de lume…).
Credeți că impactul multimedia al expoziției va putea să ajungă până la tinerii ultimei generații și să-i facă sensibili la experiența unor vremuri pe care nu le-au cunoscut, adesea, nici părinții lor?
Altfel n-ar fi avut rost să facem această expoziție, care, după ce va sta mai multe săptămâni la Muzeul Satului, va colinda prin alte muzee din țară. Sperăm să fie văzută de cât mai mulți tineri sau chiar să o trimitem prin școli. Ar fi nu numai un recviem pentru bunicii noștri (ați observat că am vorbit mereu despre țărani la timpul trecut), dar și o mustrare pentru felul cum i-am pierdut atunci și acum. Căci dispariția țăranului a fost mai mult decât decesul unei categorii oarecare, a fost o pierdere de identitate a unei mari părți a societății, transformată în simplă populație de „oameni noi”.
apărut în Revista 22, 3 martie 2009
și publicat în Romulus Rusan, Istorie, memorie, memorial sau cum se construiește un miracol, Fundația Academia Civică, 2017