Între ceea ce trăiam acasă şi la şcoală începea să se caşte o prăpastie. Ne-au adus într-o zi un „ilegalist“: un bătrânel destul de modest îmbrăcat faţă de zdrahonii de la comitetul raional sau de la serviciul Cadre, care ne-a povestit în holul liceului cum, el şi tovarăşii lui, s-au întâlnit în 1917 cu Lenin şi cum i-a sfătuit să facă şi în România un partid bolşevic. După ce a plecat n-am comentat în nici un fel vizita bătrânului, căci începeam să înţelegem că nu e bine să te legi de „ăştia“ (sau de „ei“). Aşa erau indicaţi comuniştii în discuţiile din casă sau cu cunoscuţii. „Cunoscuţii“ se împuţinau tot mai mult, căci – pe de o parte – se temeau (sau se jenau) să stea de vorbă cu neamurile unuui puşcăriaş politic, iar pe de altă parte devenea tot mai evident că o discuţie te putea costa slujba sau libertatea, dacă aveai ghinionul să dai de un provocator. În ziare se scria, uneori ni le citeau articolele în clasă, de „duşmanii poporului“, de „vipere“, „năpârci“, „exploatatori“, de „… şi-ai lor lachei“ (acesta era un vers din „Internaţionala“, imnul comuniştilor), iar o simplă vorbă scăpată te putea proiecta în rândul acestora. Nu ştiam atunci, dar era chiar timpul experimentului de la închisoarea Piteşti, când sute de tineri au fost puşi să se demaşte şi să se tortureze reciproc numai pentru că „vorbiseră“. Verbul „a vorbi“ devenise elipitc, „vorbitul“ pe faţă era în ochii Securităţii o culpă gravă, ieşirea din rând, trecerea de partea duşmanului. Când plecam dimineaţa la şcoală, mama îmi spunea, implorându-mă: „Să nu vorbeşti“. (Sora mea, cu cinci ani mai mică, nu primea acest consemn, căci încă nu „vorbea“ şi dacă martirii de la Piteşti sau de la Canal, cu cinci ani mai mari ca mine, ajunseseră acolo, era pentru că „vorbiseră“, erau majori şi răspundeau de faptele lor. Din nou, diferenţa de câţiva ani ne proteja oarecum pe unii dintre noi, pe cei de 13-14 ani, ba chiar pe cei mai oportunişti sau mai laşi, ameninţa să-i arunce în rândul „ştabilor“ sau al turnătorilor.)
Poate că, în afară de prudenţa mamelor, ne-a apărat pe mulţi, şi de una, şi de alta, înţelepciunea profesorilor, care ei înşişi şi-au dat seama că nu-i de glumă şi au încetat aluziile politice.
Dar – odată ce ne cunoşteam reciproc şi ştiam ce-i în sufletul fiecăruia – nu mai era nevoie de cuvinte multe ca să ne înţelegem. Această solidaritate contracara complicitatea cerută de regim. Odată (eram în clasa a unsprezecea), am fost chemat la direcţiune, iar un „tovarăş“ ceva mai rasat, venit poate de la minister, mi-a întins nişte formulare de cadre, cerându-mi să le completez, întrucât, fiind premiant al liceului, aş putea să plec la studii în Uniunea Sovietică! Luat prin surprindere, i-am răspuns că trebuie să mă mai gândesc, să vorbesc acasă. Eram convins că e vorba de o capcană: din moment ce tata era închis, ori nu se ştia (din moment ce eram admis la liceu), ori se ştia, şi atunci mă vedea ca pe un viitor ienicer. Directorul ştia în orice caz situaţia şi, când i-am cerut părerea, a dat sceptic din cap, părând că-mi sugerează să refuz. Atunci, fără s-o mai consult pe mama – care eram convins că ar fi suferit şi dacă mă oprea, şi dacă mă lăsa eventual să plec –, l-am rugat pe director să-i spună omului că nu pot primi, întrucât mama mea e bolnavă şi n-ar putea suporta despărţirea. Nu ştiu ce o fi transmis, dar m-au lăsat în pace. În locul meu a plecat St. B., un coleg de clasă, care avea o medie apropiată de a mea şi care a absolvit facultatea de fizică şi şi-a luat aspirantura la Universitatea „Lomonosov“, devenid apoi directorul unui mare institut din Bucureşti. „Nu-ţi pare rău că ţi-ai distrus viitorul?“ m-a întrebat un prieten, căruia m-am mărturisit, rugându-l totuşi să „nu vorbească“. „Nu cred – i-am răspuns – pentru că n-aş fi făcut decât să cad cândva de mai sus.“ Şi într-adevăr, la sfârşitul acelui an şcolar am fost exclus din UTM. Ce mi s-ar fi întâmplat dacă acceptam? Mi-ar fi verificat dosarul şi m-ar fi respins? Sau nu m-ar fi respins, dar aş fi fost dat afară la prima ocazie.
Prietenul meu, care avea „origine sănătoasă“ (fiu de muncitor la CFR), a refuzat să plece pe „şantierele tineretului“, care erau considerate nişte „laboratoare de cadre“ pentru Partid. Tot directorul l-a sfătuit să nu se ducă, procurându-i o scutire medicală.
În primăvara lui 1952 apropiindu-se bacalaureatul şi admiterea, întrebarea era: la ce facultate voi da admitere? Aveam aproape „zece pe linie“, dar se zvonea că pentru „fiii de exploatatori“ s-a fixat „numerus clausus“, adică locurile erau strict limitate. Inima mă îndemna spre Filologie sau Istorie, dar –ca şi Dreptul şi Filosofia – acestea erau „facultăţi ideologice“, deci accesul era imposibil. Cele mai accesibile – pentru toată lumea – erau Institutul de Mine din Petroşani, Facultatea de Piscicultură din Galaţi şi Institutul de Limbă şi literatură „Maxim Gorki“ din Bucureşti. Mai existau, de asemenea, ca nişte bărci de salvare, facultăţile de doi sau trei ani care înlocuiseră „şcolile normale“, aşa-numitele „sorbone“. Dar, întrucât produceau învăţători, erau, oarecum, şi ele „ideologice“.
Totul s-a agravat, însă, nebănuit. În luna mai a avut loc plenara CC al PCR care a „demascat şi zdrobit grupul fracţionist şi antisocial Ana Pauker–Vasile Luca şi a înlăturat aceste elemente duşmănoase din conducerea de partid şi de stat“. Comunicatul din „Scânteia“ ne-a fost citit la clasă, ne-am bucurat copilăreşte că am scăpat măcar de o parte din „ei“, fără să bănuim că epurarea va ajunge din vârful piramidei până la noi, cei ce o ţineam în spate. Pe scurt, am fost chemaţi, pe rând, la Comitetul regional, unde, într-o cameră tapetată în roşu de sus până jos, am fost anunţaţi că va urma o verificare şi că trebuie să predăm carnetul UTM. Ce se întâmplase în cei doi ani şi jumătate de când fusesem băgaţi cu forţa în „detaşamentul revoluţionar al tineretului progresist“? Formal, n-aveau ce să ne reproşeze: împletisem ciorapi tovarăşului Stalin, ca să i-i trimitem de ziua lui. participasem la şedinţele plicticoase strângând din dinţi şi ascunzându-ne dezgustul, ascultasem articolele de demascare din „Scânteia“… Şi totuşi, optzeci din cei o sută şase absolvenţi ai acelui an ne-am pomenit cât ai zice peşte excluşi. Au urmat memorii făcute la „Regiunea“ din Deva, menţionând că am fost la defilări şi am publicat la gazeta de perete a clasei, dar totul a fost în zadar… S-ar putea edita zeci de mii de pagini dacă s-ar scoate din arhive memoriile nenorociţilor daţi afară, dizgraţiaţi, care-şi autoexagerau meritele imaginare pentru a se salva. N-am auzit ca vreun memoriu să fi avut vreun efect. (În aceeaşi vară am avut o experienţă directă: ştiind că o soră a tatei, văduva unui preot din Deva, fusese prietenă cu doamna Petre Groza, ea însăşi o femeie cuvioasă, radical deosebită de soţul său, am rugat-o să vină cu mine la Bucureşti şi să-i dea un memoriu pentru eliberarea tatei, de la care nu mai primisem carte poştală de peste un an. Călătoria de noapte a bietei femei, sponsorizată de mine la vagonul de dormit – amândoi veneam pentru prima dată în Capitală –, a fost absolut inutilă. Ajunşi la ghişeul elegantei reşedinţe de pe Aleea Alexandru – actuala proprietate a domnului Becali –, am fost opriţi brutal de un miliţian care ne-a spus că tovarăşa nu primeşte, dar îi putem lăsa lui memoriul. L-am lăsat, dar a avut soarta tuturor celorlalte: n-a primit nici un răspuns.)
Teama de „numerus clausus“ era atât de mare încât am dat actele la facultatea de mecanică din Cluj, proaspăt înfiinţată şi cu o ofertă de patru sute de locuri. Rector era Alexandru Domşa, un inginer specialist în pulberi metalice, care venise să înfiinţeze Institutul Politehnic cu câteva zeci de ingineri din provincie, dar şi cu alte câteva zeci de maiştri şi muncitori, aduşi ca studenţi. Căci în acei ani existau, pe lângă facultăţile normale, destinate absolvenţilor de liceu, şi „facultăţile muncitoreşti“, la care puteau intra fără examen „oameni ai muncii“, recomandaţi din producţie (aveau de obicei patru până la şapte clase sau, în cel mai bun caz, şcoala de ucenici).
Tot săraca mama s-a prezentat la rector, care fusese un cunoscut al tatei (mă întreb cât s-a frământat până să facă această intervenţie, cu firea extrem de retrasă şi sensibilă pe care-o avea). Rectorul i-a spus că pentru acest an sunt puţine şanse, dată fiind excluderea din UTM şi situaţia tatei. Totuşi, să dau examen şi poate o să scap la „verificarea“ de la minister. M-am înscris la admitere după o uriaşă „fişă de cadre“: vreo şaisprezece pagini pline cu întrebări grupate pe rubrici de genul: „originea socială“ (înainte şi după 23 august 1944), „Starea socială“ (înainte şi după…), „Averea, Profesiunea“ (înainte şi după), „Condamnări politice suferite“, „Situaţia militară“, „Dacă a participat pe frontul de răsărit“, „Dacă a făcut parte din organizaţii fasciste sau partide burgheze“, „Dacă a desfăşurat activităţi ostile clasei muncitoare“, „Dacă are rude în străinătate…“ şi, în sfârşit, „Dacă mai are ceva de completat“. În primele patru pagini era vorba de cel ce completa fişa, de persoana acestuia. Următoarele pagini – de rudele lui: părinţi, fraţi, surori, bunici, unchi, mătuşi, veri, verişoare, nepoţi şi nepoate. Făcând parte dintr-o familie de ardeleni cu nenumărate încrengături (tata a avut zece fraţi, iar mama opt), a fost greu să-mi amintesc datele fiecăruia, cu atât mai mult a descendenţilor acestora… Cât priveşte rubrica delicată privitoare la condamnările suferite, în dreptul tatei am scris „reţinut administrativ“, ceea ce mi s-a părut mai puţin grav. Dar în limbajul cadristic era la fel de grav. Pe culoarul facultăţii de pe strada Bariţiu din Cluj am muncit o jumătate de zi la completarea chinuitorului chestionar. După care am mai scris şi o autobiografie de câteva pagini, rezumând conţinutul formularului. Pe ultima filă a fişei trebuia să semnezi sub următoarea precizare tipărită: „Dacă am declarat lucruri false voi fi supus legilor Republicii Populare Române“. Nu se preciza căror pedepse vei fi supus, dar era un avertisment cât se poate de clar că nu are rost să încerci să ascunzi ceva.
În ziua examenului a apărut lista cu cei cărora le era permis să dea examen şi, spre fericirea mea, mi-am găsit numele. Am dat cele câteva probe – scrise şi orale –, am obţinut, din câte am aflat ulterior, media cea mai mare (9.80), dar – aşa cum o prevenise rectorul pe mama – la „verificarea“ de la minister am fost respins. Am mai dat un examen în seria a doua a admiterilor, la „Sorbona“ de Matematici din Cluj. Am avut media 10, dar ministrul m-a tăiat din nou. Situaţia era disperată: la 15 august (1952) au avut loc mari arestări. Au fost închise mai multe rude ale mele din Cluj, între care şi un unchi la care stăteam. Atunci am hotărât un lucru nebunesc (ca şi în cazul mamei, a cărei fire o moştenesc, mă mir de unde am luat curajul de a-l face). M-am urcat într-un tren de noapte şi am venit la Bucureşti (era a doua călătorie în aceeaşi vară). Am aflat adresa Ministerului Învăţământului de pe strada Popov (aceeaşi clădire cu cărămidă aparentă de pe strada General Berthelot, unde funcţionează şi azi ministerul). Cu norocul aiuritor al novicelui, am trecut pe lângă portarul neatent, am urcat scările la etajul unu şi am deschis uşa pe care scria „Ministru“. Nici aici nu m-a oprit nimeni, secretara lăsase hârtiile pe birou şi plecase undeva. Uşa ministrului era întredeschisă, am bătut şi am intrat. Ministrul era o femeie, din câte am reconstituit ulterior, se numea Florica Mezincescu. Lângă ea, un om tânăr, brunet, cu înfăţişare de ditrector (sau poate el era secretarul?). „– Dumneata ce cauţi aici? m-a întrebat ministra, uluită şi speriată că se pot întâmpla asemenea lucruri într-o epocă a supremei viginenţe. – Am venit de la Cluj, sunt din Alba Iulia, am 17 ani, tata e închis, eu exclus din UTM, am primit la IPG nota 9.80, la Institutul Pedagogidc 10 şi totuşi am fost respins, am venit să vă rog să…“, am turuit tot ce trebuia şi i-am pus un memoriu scris pe masă. Femeia mi l-a împins cu degetele în semn de refuz.
– Dragul meu, m-a luat în primire tânărul brunet, degeaba ai venit, nu înţelegi că anul acesta nu se mai poate, n-ai cum să… Du-te acasă, intră în producţie, fă ceva… şi mai încearcă la anul… sau peste doi ani… şi-o să mai vezi, mi-a spus, în timp ce femeia nu mai auzea nimic. M-a luat de umăr ca pe un nebun nepericulos, şi m-a condus până la scări.
Seara am ajuns cu trenul la Alba Iulia şi i-am povestit mamei totul… N-o mai văzusem de două luni, era prima dată că plecasem pentru atâta timp de acasă.
Toamna, m-am întors la Cluj. În ciuda terorrii care încercase în vară oraşul, străzile erau pline şi vesele, studenţii şi studentele primiţi se bucurau hoinărind, nefăcând nimic concret, aşa cum se întâmplă când ai trecut un hop important.
Eu trebuia să-mi găsesc un alt rol în viaţă. Nu le purtam pică, dar eram trist şi îndârjit. Peste câteva zile deveneam muncitor la „Carbochim“. O fabrică nouă, ca şi Politehnica, cu ingineri adunaţi de prin întreprinderile chimice ale Ardealului şi cu muncitori recrutaţi din satele vecine Clujului. Mulţi nu ştiau nici să scrie, urmau cursurile de calificare, care pentru ei însemnau alfabetizarea. Inginerul Virgil Oancea, vecin de curte cu o familie de prieteni ai tatei, m-a predat şefului de personal cu care venise de la Târnăveni (sau Copşa Mică) şi i-a spus: „Szabo, uite-l pe băiatul ăsta, dă-l undeva la lucru, nu în birou, că trebuie să înveţe meserie“. Szabo a făcut o figură de torţionar umanizat de gluma inginerului şef: „La cuptoare e bine?“.
Şi astfel am devenit fochist de noapte la cuptoarele Mendheim. Era vorba de coacerea pietrelor de polizor la temperaturi uriaşe. Fochistul avea de urmărit temperatura pe un tablou tehnic, iar la atingerea barierei de 2100 grade Celsius trebuia să cheme maistrul (care de obicei dormea pe undeva, trebuia să ştii unde…) pentru oprirea focului. Momentul exact al opririi era esenţial pentru sănătatea pietrelor şi, periculos pentru integritatea termocuplului, un termometru ceramic care trebuia scos din cuptor. Dacă depăşeai temperatura, instrumentul se îndoia ca o lumânare şi era compromis. Costa 2000 de lei, iar leafa mea era 210 lei pe lună. Tensiunea singurătăţii pândei era extremă, toţi ceilalţi dormeau până la semnalul dat de mine, dar nimeni n-ar fi împărţit cu mine paguba. Ba, Tataru, maistrul şef care era şi şeful sindicatului (membri de partid nu prea erau la Carbochim, nici măcar Oancea, binefăcătorul meu), mă ameninţa: „O să plăteşti ca popa, n-o să mai poţi scăpa de aici niciodată dacă strici termocuplul!“.
Uneori Tătaru dispărea şi atunci ştiam că, dacă se întâmplă să ating temperatura de 2130 grade mai devreme, trebuie să mă duc să-l caut în cartierul muncitoresc, bătând la fereastra unei iubite a lui, maistră şi ea la „Carbochim“. Mi s-a întâmplat de câteva ori acest lucru şi atunci porneam prin noapte, îmbrăcat în salopetă, să-l aduc la oprirea gazului şi desfacerea cuptorului, ca şi cum aş fi apelat la un mamoş. Femeia dădea perdeaua la o parte, îmbrăcată în cămaşă de noapte, şi îmi făcea semn că pot pleca, Tătaru mă va ajunge din urmă.
Dimineaţa trebuia să scriu în registrul de procese verbale: Subsemnatul…, fochist de noapte, am fost de serviciu între orele 23 şi 7. În timpul serviciului meu nu s-a întâmplat nimic deosebit“. Scriam cu un creion chimic muiat în gură şi ţineam mâna strâmbă, ca să iasă o caligrafie cât mai bădărană. „Reacţionarul“ Oancea m-a învăţat: „Mă, tu să spui la ăştia că ai numai şapte clase şi să pari cât mai prost, că altfel atragi atenţia şi strici tot. Pe urmă mai vedem!“. Nu ştiu ce i-o fi spus lui Szabo, eu în fişa de cadre am scris „7 clase“, dar până la urmă, peste un an, mi-a dat o adeverinţă că am fost fochist şi chiar fruntaş în producţie, pentru a-mi folosi la facultate. Ştia sau nu ştia adevărul? Oancea nu mi-a spus niciodată, făcea parte dintre cei ce fac veşnic pe misterioşii. Dacă totuşi Szabo mi-a luat drept adevărată declaraţia că am numai 7 clase, înseamnă că îşi închipuia că voi intra la facultatea muncitorească. Ceea ce nu s-a întâmplat, pentru că asta s-ar fi bătut cap în cap cu diploma mea de absolvent de liceu. Şi mai era şi mândria mea de a face o facultate autentică!
Timp de o săptămână m-au mutat dimineaţa ca să văd tehnologiile şi ca să-mi facă instructajul pentru o „muncă voluntară“, şi anume ţinerea la zi a „Panoului fruntaşilor“. Au confecţionat la tâmplărie o tablă de lemn furniruit, pe care trebuia să marchez, folosind buline colorate, performanţele fiecărei brigăzi. Rezultatele le primeam seara, când intram în tură, de la Văleanu, un coleg de la strungărie, cu părul încărunţit şi genele pline de pulbere abrazivă. El primea de la maiştrii din schimbul unu situaţia din ziua precedentă şi mi-o preda mie, care vizualizam în câteva culori tonele de corindon, numărul de pietre şi rebuturile, scăzute din total. Văleanu era un băiat cu câţiva ani mai mare ca mine şi care tot timpul, parcă, ar fi vrut să-mi spună ceva. Simţeam că ştie mai mult despre mine decât eu despre el şi-mi dădea sfaturi cum să mă port cu noii colegi, care dintre ei este vrednic de încredere şi care nu. Ne-am reîntâlnit la Politehnică, după ce amândoi scăpasem de „munca de jos“. Mi-a mărturisit abia atunci că fusese exmatriculat şi arestat, iar acum o lua de la capăt. A ajuns în cele din urmă inginer, ca şi mine. Îi datoram amândoi aceluiaşi om, inginerul Oancea, faptul că ne-a ascuns între proletarii veritabili de la „Carbochim“.
Cea mai mare parte a timpului cât am lucrat la „Carbochim“ am fost în schimbul de noapte. Aproape am uitat deliciul de a dormi în propriul pat. În condiţiile mele de angajare se subînţelegea această clauză. Deşi în cartea de muncă eram definit ca „operator chimist“, eram de fapt un „fochist de noapte“ care permitea persoanelor mai importante, din conducerea secţiei, să-şi vadă seara de familie, iar dimineaţa de contactele cu şefii cei mari. Mărturisesc că, deşi păream de compătimit, m-am acomodat acestor situaţii cu un sentiment de mândrie şi chiar cu plăcere. În schimbul de dimineaţă funcţionau toate secţiile („formarea“ pietrelor de polizor, ca şi strunjirea lor, după ardere), iar halele se umpleau cu cohorte de şefi şi birocraţi, de la Direcţiune, de la „Paza contra incendiilor“, „Controlul tehnic de calitate“, de la „Protecţia muncii“ etc. O îmbulzeală ostentativă!
Un argument pentru schimbul de noapte era oroarea de mulţimile de oameni. Un altul – bioritmul: pe cât de greu mă deşteptam dimineaţa, pe atât de agil şi perspicace deveneam seara. Un alt motiv, care ţinea de buna creştere pe care mi-o dăduse mama, era faptul că locuiam în cămăruţa unui văr mai în vârstă în care acesta îmi adăugase un pătuc pliant. Lipsind noaptea şi dormind ziua, împărţeam spaţiul raţional şi civilizat. Chiar în acei ani văzusem un film neorealist italian în care această împărţire a unei chicinete intervenea între un soţ şi o soţie, care se planificau la serviciu în ture diferite.
Am întâlnit un fost coleg de liceu care audia cursurile serale ale Politehnicii. Adesea mă lua cu el, aşezându-mă în spatele celor prezenţi, astfel că puteam părea unul de-al lor. Prezenţa nefiind obligatorie, figura mea putea fi confundată cu a unuia care a lipsit mai mult. M-am familiarizat astfel cu câţiva dintre viitorii profesori de la anul I: Ghircoiaşiu la Analiză Matematică, Berecky la Chimie, la Fizică, la Geometrie Descriptivă. La Marxism era un vid, pentru că specialiştii clujeni erau mai degrabă de limbă maghiară, încât a fost adus de la Bucureşti un profesor (sau mai degrabă asistent) tânăr, Mâţulescu. Foarte dezinvolt, făcea în plin dogmatism o istorie a filosofiei, trecând prin toate doctrinele, de la antici la idealişti. Tot astfel, la Economia Politică preda Raoul Volcinschi, un fost student al universităţii clujene, care peste puţin timp urma să fie arestat şi condamnat la 25 de ani pentru că era în legătură cu partizanii din munţi. Ce m-a mirat era că Mâţulescu ne preda şi un studiu al lui Stalin în care – ca într-un gest de expiere înainte de moarte – criminalul de la Kremlin polemiza cu un lingvist sovietic, academicianul Maar, pledând (să auzi şi să nu-ţi vină să crezi!) pentru identitatea limbilor popoarelor din URSS.
La 5 martie 1953 Stalin a murit. Ucigaşul a zeci de milioane de oameni, căruia îi împletisem rogojini şi ciorapi la a 70-a aniversare, s-a dovedit a fi totuşi muritor. Am aflat vestea în autobuzul 21, care – cu ultima cursă – mă aducea noapte de noapte, la ora nouă şi jumăatte, în Piaţa „János Herbák“, de unde în cinci minute ajungeam la cuptoarele Mendheim de la „Carbochim“. Spun „la cuptoarele Mendheim“ pentru că, într-adevăr, până la ora 11, când intram în serviciu, îmi întindeam o pătură în spaţiul călduţ din spatele lor şi dormeam. Somnul acela furat era reconfortant şi l-am mai cunoscut doar în nopţile de student sau reporter, când mă ajuta să trec peste căderile câte unei nopţi albe de lucru.
De data asta, însă, n-am îndrăznit să dorm, de teama că mă voi pune pe vorbit, inconştient, prin somn. Mi-am dat seama că oamenii din schimbul doi, pe care urma să-i înlocuiesc, ştiau. Erau ţărani simpli, o fată de vreo 20 de ani, Ana Mureşan, şi un bărbat aspru, aţos, de vreo 50, Ion Abrudan, amândoi din periferiile Clujului. Îşi fereau privirile, mi le feream şi eu, ne era frică unul de altul. „Nu te duci să te culci?“, m-a întrebat fata – te trezesc eu“. Avea în glas ceva insinuant, un amestec de ironie şi senzualitate, ca şi cum ar fi vrut să spună: „dacă şi noi, tinerii, ne ferim unii de alţii…“. M-am dus după cuptor, dar am avut grijă să nu adorm. Când a apărut Tătaru, avea o figură ipocrită, pregătită pentru orice… A văzut că nu ziceam nimic, a tăcut. Au plecat cei doi, am rămas singuri, tot n-a zis nimic. Mai aveam mult până la cele 2130 grade, dar nu s-a dus la Suzana, nici nu s-a întins în cabina de maistru, cum avea obiceiul. Deodată, la miezul nopţii, am auzit clopotele Clujului pornite dintr-o dată. „A murit Tovarăşu’“, a spus el. „da“, am răspuns neutru, cu grija de a nu mi se citi bucuria, dar nici de a nu părea oportunist. Am ieşit amândoi în noaptea de iarnă să ascultăm clopotele şi am tăcut, menajându-ne.
A doua zi dimineaţa, când să plecăm, ne-au anunţat că la ora 12 trebuie să fim la mitingul de doliu din Piaţa Libertăţii. Ne-am dus, nu aveam de ales, nici nu puteai concepe să nu te duci.
În piaţă, mii de oameni cu gâturile întinse, să vadă ce se întâmplă. Între ei, cordoane concentrice de miliţieni. Probabil vorbea cineva, dar nu se auzea. O rumoare continuă vălurea prin mulţime. Apoi s-a auzit un „Pst!“ care a dat un ocol pieţii: momentul de reculegere. A durat nesfârşit, dar ici-colo se auzeau chicoteli şi ţipete. Miliţienii, cu figuri fioroase, îi reperau pe indisciplinaţi. Au fost arestări, condamnări. Tristeţea trebuia păstrată cu orice preţ. Un văr al meu, medic navetist, a fost arestat în tren pentru că, neştiind că e doliu naţional, a râs…
Tata mi-a spus la ieşirea din închisoare că moartea lui Stalin a fost considerată de puşcăriaşi un preludiu al eliberării (ceea ce a şi fost pentru mulţi…). Vestea a fost anunţată printre gratii de deţinuţii de drept comun dintr-o altă aripă a închisorii, care făceau pantomină: un om cu mustaţă (mustăţile desenate cu degetele pe faţă) dormind (capul plecat şi aşezat, cu ochii închişi, pe palma imitând perna catafalcului).
Aşa l-am îngropat pe Stalin în România…
În același an a fost în toate oraşele o mare foamete, cauzată de pregătirile făcute pentru festivalul mondial al tineretului, care urma să aibă loc la Bucureşti. Poate la fel de mare ca aceea din anii ’80, însă mai puţin promiscuă din pnctul de vedere al aşteptatului la cozi, căci acum era clar că tot ce mai există s-a pus pe raft şi că altceva nu se mai puteai spera. În „Alimentare“ se găseau doar apă minerală, parizer, untură de porc şi marmeladă presată. Pentru a nu putea fi dată de ţărani la animale, păinea, hrana oamenilor săraci, fusese scumpită, în sensul că erau produse doar sortimente superioare. M-am înscris pentru o perioadă la cantina fabricii, unde supele şi tocanele erau acceptabile, iar pâinea neagră era la discreţie, însă depărtarea de casă şi preţul autobuzului, care mi se părea mare, m-au făcut să renunţ. Fiind mereu de noapte, trebuia să fac două drumuri, ceea ce era şi o risipă de timp. Încât, până la urmă, am rămas un client al „Alimentarei“ din colţul străzii şi al pachetelor de acasă pe care tot săraca mama mi le trimitea cu autoduba de călători „Rata“, care venea de la Alba Iulia cu platforma superioară ticsită cu geamantane de hrană transportate ilegal printre cele ale pasagerilor. Mama îl hrănea în continuare şi pe tata, la închisoare, şi pe mine, la Cluj, şi pe soră-mea la Alba, şi asta din recolta de pe un hectar şi jumătate pământ lucrat, după ce donase restul la stat, de teama că am putea fi declaraţi chiaburi. Acum cu bunătăţile din pachet, cu o felie de parizer şi o pâine unsă cu untură am supravieţuit până în august, când festivalul a avut loc şi brusc mărfurile stocate au fost repuse pe piaţă.
Spre surpriza mea şi a colegilor de la fabrică, vreo sută dintre noi am fost urcaţi într-un tren de noapte şi duşi la Bucureşti, să participăm la deschiderea festivalului. Unul dintre maiştrii noştri mai tineri fusese delegat şi la Congresul Mondial al Tineretului în ajun, tot la Bucureşti. „Carbochim“ era cea mai nouă uzină din Cluj – şi pe deasupra fruntaşă –, aşa încât a avut dreptul să delege o sută de oameni. Nu ştiam ce urma să se întâmple în „epoca de aur“ cu aplaudacii duşi să întâmpine la stâlpul cutare trecerea unui convoi prezidenţial, dar cam aşa a fost: în cele 10-12 vagoane eram înghesuiţi muncitori, balerine, studenţi, ţărani şi ţărănci în costume populare, miliţieni, soldaţi, mineri de la Aghireş. Când am ajuns ne-au transportat cu autobuze cu steaguri roşii si albastre, transportându-ne apoi la Hipodrom. Pe locul unde se află azi Casa Scânteii, Hipodromul era înţesat cu corturi kaki, militare, în care încăpeau căte o sută de paturi de campanie. Ne-am lăsat bagajele fiecare lângă un pat pe care ne era scris numele, apoi ne-au urcat iar în autobuze şi ne-au dus în Piața Universităţii. Aici am fost aşezaţi pe trotuare, sub câte o firmă pe care scria numele regiunii de unde veneam. După o scurtă aşteptare, pe spaţiul carosabil au apărut delegaţiile participante, defilând prin faţa noastră, în ordinea alfabetică a ţărilor. O mulţime pestriţă şi pitorească: albanezi cu căciuli colorate pe cap, negri îmbrăcaţi în costumele triburilor africane de care aparţineau, daneze solide, cu picioare lungi şi pantaloni scurţi, fel de fel de alte naţionalităţi rarissime, iar la urmă de tot – delegaţia uriaşă a Uniunii Sovietice, îmbrăcată în rubăști roşii, cu care alegorice, aduse parcă direct din Piaţa Roşie de la Moscova. În total, ni s-a spus din megafoanele care atârnau în toţi pomii, 30.000 de tineri.
De aici ne-au dus pe stadionul „23 August“, proaspăt scos de sub schele, inaugurat special pentru acest festival. Am urcat la „cucurigu“, de unde desfăşurarea de trupe se vedea mai bine: aceleaşi delegaţii, steaguri, pancarte, aceeaşi ordine alfabetică şi muzică de fanfară. Când stadionul s-a umplut ochi, din nişte cuşti deschise, în chiar centrul stadionului, au ţâşnit mii de porumbei albi, simbolul păcii stabilit de Picasso, încă nu prea cunoscut de mulţime, care a dat organizatorilor o notă bună pentru o originalitate pe care n-o aveau. Dar trucul cu porumbeii aveam să-l mai văd de zeci de ori de-a lungul anilor, la televizor, ori de câte ori se deschidea o festivitate regizată artistic.
Întorşi la Hipodrom, ni s-a dat cina şi apoi pachete de drum pentru trenul care ne aştepta în Gara de Nord. Meniul ne-a fost oferit la cazan şi consta din nişte specialităţi militare care mi s-au părut excelente după postul alimentar pe care-l suportasem timp de o jumătate de an. Atât bucătarii, cât şi soldaţii ,care ne puneau porţiile – supă de arpacaş, ghiveci de legume, biscuiţi – în nişte farfurii de aluminiu, erau îmbrăcaţi în uniforme kaki, peste care aveau halate albe, totul respirând o mare disciplină.
Seara târziu am plecat înapoi la Cluj, unde am ajuns în dimineaţa următoare, după o excursie fulger de treizeci de ore. Pe drum ne-am intersectat cu alte trenuri îmbrăcate în steaguri care veneau să ne ia locul în marea paradă propagandistică din Bucureşti.
Text apărut în revista România Literară nr. 1/2017