Cât de repede începe să treacă, odată cu vârsta, timpul: cu cât îți rămâne mai puțin de trăit, cu atât ți se pare că sunt mai aproape evenimentele prin care ai trecut.
Aud la Radio că mănăstirea Putna a împlinit 550 de ani. Îmi aduc aminte – și nu-mi vine să cred – că am fost de față acolo la sărbătorirea a 500 de ani. Să fi trecut atât de repede o jumătate de secol? Îmi scotocesc memoria, verific prin dicționare și văd că e adevărat. Da, în iulie sau august 1966, clujeni trecând prin București, ne-am întâlnit cu Geo Bogza, care ne-a propus să-l însoțim într-o călătorie la Sihăstria Neamțului, unde avea de gând să-l viziteze pe Părintele Cleopa. Cu o mașină a Academiei (la care avea acces de câteva ori pe an), am ajuns în fața chiliei marelui duhovnic.
Întâlnirea a fost de o simplitate sacră, aș spune. Începutul ei s-a petrecut de față cu câțiva pelerini, care tocmai se mărturisiseră și cu care Bogza încinsese o discuție degajată, cu acel farmec pe care știa să-l împrăștie spontan, cu cât avea mai mulți ascultători. Unul i-a spus că este în drum spre mănăstirea Putna, unde vrea să se închine la mormântul lui Ștefan cel Mare. Părintele Cleopa asculta totul înțelegător, privind parcă departe, în adâncurile cerului. A intrat în vorbă cu noi, cei doi tineri care ne topeam de emoție văzându-l pe cel despre care, încă de atunci, se vorbea ca despre un sfânt. Fost cioban la turma mănăstirii, a avut revelații și s-a călugărit, fiind ales de starețul mănăstirii ca urmaș al lui. Acum am aflat că Bogza, care fusese deputat de Neamț, l-a salvat, în stilul său teribilist, din arestul Securității, unde fusese încarcerat pentru că refuzase să demaște numele unor partizani pe care îi ascunsese într-un schit din creierul munților.Gesturi curajoase mai făcuse Bogza salvându-și fratele (Alexandru, filosof și muzician, arestat de NKVD, în 1944, la Câmpulung Moldovenesc) , iar apoi, după șase ani, intrând cu forța în sala de judecată din strada Negru Vodă, unde tribunalul militar îl judeca pentru spionaj în favoarea Aliaților pe pictorul George Tomaziu, garantând cu carnetul de academician pentru nevinovăția acestuia.
Aflând că și tatăl Anei a fost preot ortodox, condamnat pentru credința sa, și că a murit la câteva săptămâni după grațierea din 1964, părintele s-a închinat, dar n-a vrut să vorbească de suferința din arestul său. Totuși, când – după două decenii –, prin 1985 ne-am întors pe la Sihăstria, a recunoscut-o spontan pe Ana, amintindu-și până la ultimul amănunt numele și povestea tatălui ei, cu toate că, evident, se întâlnise între timp cu zeci de mii de alți pelerini.
Acum, ne-a poftit să facem împreună un drum la schitul pierdut între stânci, împreună cu unul din ucenicii săi, Ioanichie, absolvent de Teologie și viitor stareț al unei alte mănăstiri. Drumul spre schit l-am străbătut în formație de cinci. Cei doi maeștri, sprijiniți în toiege, mergeau în față, iar călugărul, Ana și cu mine îi urmam la un metru distanță. Seraficul Cleopa îi vorbea lui Bogza despre viața lui de locuitor al pustiului de piatră în care își petrecuse anii tinereții. Auzeam frânturi din relatarea fantastă, de deasupra realității: „Atunci cetele de îngeri de pe cer au pătruns printre nori și, îndreptându-și glasurile spre mine, mi-au poruncit”, spunea părintele Cleopa și vocea lui avea o naturalețe și o credibilitate proprie celor tari în credință, care nu admitea cea mai mică îndoială. Totuși, tânărul călugăr, școlit și cu picioarele pe pământ, se îndoia, probabil, nu atât de sinceritatea lui, cât de incomprehensiunea noastră (mai ales de a lui Bogza, pe care îl știa ca pe un fost deputat), încât intervenea:
-Știți, maestre, prea-cuviosul înțelege prin cetele îngerești forțele Binelui.
-Părinte – se enervase Bogza, care se vedea scos din vraja povestirii –, părinte, lasă materialismul dialectic și istoric, prea-cuviosul ne povestește lucruri trăite de el personal, să nu-l mai întrerupem.
Drumul la Schit și înapoi a durat câteva ore. La coborâre am fost poftiți în trapeză, la cină, o cină desfășurată în tăcere și la lumina unei lumânări la care un călugăr bătrân citea cu o voce slabă dintr-o carte de rugăciuni, apoi am asistat la o parte din slujba de noapte. Conducându-ne la chiliile unde urma să înnoptăm, cuviosul Ioanichie ne-a întrebat și el dacă mergem mâine la slujba de pomenire de la Putna, de la mormântul lui Ștefan cel Mare. Bogza s-a hotărât fără ezitare pentru această nouă aventură. Și astfel, a doua zi, dis-de-dimineață, am apucat-o spre miazănoapte.
După o tinerețe ostentativ neconformistă, după câțiva ani în care se pliase în fața regimului, dar făcuse ca deputat și multe fapte bune, Geo Bogza intrase în prima senectute ca un tradiționalist care parcă voia să-și răscumpere trecutul agnostic. Frecventa fără teamă bisericile, fără să fie un bigot. Dar când observa fățărnicii dogmatice intervenea furios. Așa s-a întâmplat când a aflat ce i s-a întâmplat lui Tudor Arghezi cu ocazia trecerii cu „Iordanul” (la Bobotează) a unui preot care, ca să întrețină conversația, l-ar fi întrebat: „Maestre, credeți în Dumnezeu?” ,iar Arghezi – înfuriat de întrebarea nesăbuită – i-ar fi răspuns: „Părinte, de ce nu te făcuși mata căcănar?”
Reamintită într-o tabletă din „Contemporanul”, această anecdotă argheziană a fost sesizată de purtătorul de cuvânt al Patriarhiei, care i-a cerut lui Bogza, nu lui Arghezi, numele slujitorului necugetat pentru a-l pedepsi. Bogza nu-l știa și a refuzat să se intereseze, în schimb a publicat un pamflet contra vigilenței întârziate a slujbașului Patriarhiei. Cu una cu alta, gesturile lui au stârnit nemulțumirea colegilor de generație ajunși ștabi. Se spunea că Miron Constantinescu – ideologul cel mai feroce al CC-ului – l-ar fi denunțat într-o adunare (deși Bogza nu era membru de partid) pentru misticism. Organele de dezinformare s-au conformat prompt, și profilactic, lansând zvonul că „academicianul Bogza se va călugări”. Aceste secrete ni le-a povestit în drum spre Putna, în hohote de râs furioase și în prezența șoferului Academiei, care se întreba (cred) îngrijorat dacă va trebui sau nu să raporteze ce-a auzit, sau să se prefacă surd. Din tot ce specula Miron Constantinescu era reală dorința sinceră a lui Bogza de a se face uitate câteva opere jenante din perioada proletcultistă, scrise cu o grijă calofilă de a atrage atenția mai mult asupra formei decât asupra fondului politic. Adevărată este și amiciția sa teribilistă cu unii clerici cu care călătorise pe la congresele pentru pace (între care și mitropolitul de atunci al Moldovei).
Drumul spre Putna a fost anevoios din cauza precarității asfaltului (i-au amintit de reportajul său „Pe urmele războiului în Moldova”, scris după călătoria sa la Câmpulung, în toamna lui 1944. Ca să poată circula în voie prin Bucovina – mai mult cu căruța și camioanele de ocazie (liniile ferate și șoselele fiind distruse) – a avut nevoie de o delegație de la ziarul „Scânteia”, care i-a folosit și ca recomandare pe lângă prefectul comunist instalat de ruși care-i arestaseră fratele. Acum, șoseaua era circulabilă, dar cu grija de a nu rupe suspensia mașinii șoferul circula cu viteza cea mai precaută. „Vous avez des routes magnifiques!”, și-a amintit Bogza furios lauda ipocrită a unor activiste comuniste franceze, întâlnite într-o casă de oaspeți sindicală.
Totuși, în apropierea Sucevei calitatea asfaltului s-a îmbunătățit brusc, iar la o benzinărie șoferul nostru a aflat că este așteptat să sosească la Putna însuși „Tovarășul”. Eram în 1966 și, înainte de moartea părinților săi, țărani cu frica lui Dumnezeu, Ceaușescu părea să fie, dacă nu un creștin, cel puțin un ins tolerant față de biserică și de cele sfinte. În primii ani, mai ales în preajma congresului IX al partidului, călătoriile sale prin țară se desfășurau în ambianța unor gigantice alegorii teatrale, în care domnitorul din cutare sau cutare zonă îl întâmpina pe șeful statului în persoana unui actor local înveșmântat în hlamide luate din garderoba teatrului local și înconjurat de oșteni costumați și ei ca pe o scenă. Domnitorul dădea onorul și saluta de pe cal pe șeful statului cu fraze meșteșugite compuse de dramaturgii partidului.
– În cazul ăsta vom asista la „Apus de soare”, a replicat Bogza, cam neplăcut surprins, la vestea pe care ne-o dăduse șoferul. După concesiile făcute în tinerețe evita acum să se expună unui nou cult al personalității. Totuși, nu mai era loc de întoarcere și, pe șoseaua netedă ca-n palmă, am ajuns la Putna .
Intrarea în comună ne-a oferit o priveliște magnifică. Nu numai împrejurimile mănăstirii, dar și vastul amfiteatru împădurit înspre toate azimuturile era ocupat de mii sau zeci de mii de țărani îmbrăcați în costume albe, bucovinene, cusute în negru și roșu, unele din ele completate cu piei aurii de vulpe sau jder. Mulți din cei printre care treceam țineau în mâini colaci și lumânări, părând pregătiți pentru parastasul unuia din familie: Acest bunic sau străbunic era Ștefan cel Mare, cel care-și dormea somnul de veci de 462 de ani sub lespedea din biserică. Așteptau însă pe cineva care nu mai sosea.
Lângă mănăstire am întâlnit câțiva scriitori tineri, care se mobilizaseră de câteva zile într-o excursie aici, amintindu-și evident de manifestarea din urmă cu un secol la care participaseră sub ochii încruntați ai autorităților vremii studenții de la Viena (între care Eminescu, Slavici și Porumbescu) sau de aceea, pregătită mai de curând, cu doar un deceniu în urmă, de studenții ieșeni (la inițiativa lui Aurelian Popescu, Alexandru Zub, Mihalache Brudiu), și într-un caz, și în altul soldate cu arestări și condamnări. Acum nu mai era nici un pericol, urma să sosească șeful statului, care nu mai sosea. În curând avea să devină clar că nu mai sosește, în schimb în mulțime a fost lansat zvonul că va sosi, nici mai mult, nici mai puțin decât regina Angliei (de curând avusese loc la Londra un campionat internațional de fotbal la deschiderea căruia participase, deci era figura cea mai știută „de la televizor”). Nemaisosind nici regina, au apărut la tribuna instalată în fața mănăstirii notabilități de la „Regiunea Suceava” (activişti și birocrați de partid), care au transmis la megafoanele răspândite în mulțime salutul fierbinte al Tovarășului secretar general. Stupoarea a mai fost temperată de parastasul oficiat de mitropolitul Moldovei, după care miile de oameni și-au întins pe iarbă bucatele aduse de acasă și au prânzit, poftindu-se unul pe altul și, înainte de a duce paharul la gură, vărsând picături de vin pentru sufletul lui Ștefan.
Peste câteva zile, întorși la București, am aflat cauza misterioasei absențe a lui Ceaușescu. În urmă cu câteva zile se desfășurase în Capitală o „întâlnire tovărășească” la înalt nivel a țărilor din „tratatul de la Varșovia”. În cadrul acestui conclav, conducătorul delegației sovietice, Leonid Brejnev, a atras atenția lui Ceaușescu (nu se știe dacă șoptit sau cu voce tare) că întâlnirea de la Putna, tocmai pe granița URSS, este o provocare care poate duce la incidente nedorite! I-a cerut s-o contramandeze, Ceaușescu a refuzat, și atunci oratorii oaspeți au tras de timp, ca într-un veritabil filibuster, astfel încât summit-ul roșu să fie prelungit cu o zi. Așa se explica absența lui Ceaușescu și – de ce nu? – zvonul absolut bizar în legătură cu regina Elisabeta.
După pelerinajul comun pe la mormântul lui Ștefan, delegația de partid suceveană s-a retras sfioasă, iar câțiva scriitori mai îndrăzneți l-au înconjurat pe Bogza, sperând să intervină pe lângă mitropolit să fim primiți în încăperile pregătite pentru Ceaușescu și compania. Se aflase că o masă bogată era întinsă în birourile administrative ale mănăstirii. Bogza a pătruns printre călugării tineri care păzeau intrările și, după câteva minute, a reapărut anunțând că mitropolitul a acceptat să primească paisprezece persoane. Atâția eram cu toții, Bogza ne-a poftit să intrăm pe rând, iar un călugăr ne număra. Numai că până la urmă am ieșit la numărătoare doar doisprezece: pe doi dintre noi i-am zărit, când treceam pe lângă bucătărie, înfruptându-se de zor… intraseră prin spate.
Masa sărbătorească arăta ca în basme. Bogza și mitropolitul stăteau în capul mesei – păreau să se cunoască dintr-o călătorie comună în Suedia. Pe măsură ce ne așezam, doi câte doi, la mesele pline cu bunătăți, se deschidea o altă ușă și alte mese își primeau musafirii, până când toate cămăruțele s-au completat cu scriitori. Păream într-o reuniune literară, prezidată de cei doi din capul mesei, care se simțeau datori să întrețină atmosfera.
Au urmat scene nostime, în care Bogza îl tachina pe mitropolit, insinuând aventuri lipsite de cuvioșie prin Suedia: „Mai ții minte, Înalte, pe roșcata care ne dădea târcoale în barul acela din Stockholm?”. „Înaltul” îl împungea la rându-i cu apropouri: „Dacă știau prin ce aventuri ai trecut, nu-ți scoteau ai tăi vorbă că vrei să te călugărești… ”
Profitând de atmosfera care se încropea, unul din colegii scriitori s-a dus la Bogza și l-a rugat acum să ceară voie să se fumeze.
-Bineînțeles, a dat ierarhul răspunsul, și s-a adresat unei călugărițe care părea să fie șefa de ceremonii: „Te rog, măicuță, trimite pe cineva în camera mea să aducă de pe noptieră niște pachete de Kent”.
În curând, în absența Tovarășului, conclavul literar s-a umplut de aroma țigărilor capitaliste.
Era începutul unei libertăți care nu avea să dureze prea mult… Când, peste un deceniu, mitropolitul avea să devină patriarh, absentul zilei de la Putna urma să-i impună demolarea a douăzeci de biserici din București. Enervat de atotputernicia „cabinetului doi”, Bogza publica în acel timp pamflete de genul „Când scroafa urcă în copac”, dar nicio împotrivire nu mai servea la nimic.
(Fragment dintr-o carte neterminată)
Text publicat în revista Scritptor nr. 3-4/2017