Scriitorii americani (de la un timp și cei români) își confecționează biografii anteliterare, din care reiese cum și-au adunat experiența, ce au depozitat în cămara memoriei înainte de a se apuca de scris. Unii includ în acest bagaj și frustrările sociale din copilărie, dar mai ales profesiile dure din adolescență, ca pe o uvertură la fișa de post scriitoricească de mai târziu.
La acest capitol m-aș putea lăuda și eu cu fișele de cadre, a căror completare m-a chinuit timp de vreo 15 ani mai rău decât scrierea unei capodopere autobiografice la fiecare examen de admitere; la începutul fiecărui trimestru școlar ni se dădea un formular de 10-12 pagini, împărțit în zeci de dreptunghiuri care trebuiau umplute cu răspunsuri. O zi și o noapte înainte de predare mă perpeleam (să mă declar fiu de „funcționar” sau de „mic burghez”? tata este „deținut” sau numai „reținut”? la categoria socială a mamei să scriu „chiabur” sau „mijlocaș” sau pur și simplu „casnică”?). Ajuns până la urmă la uzina Carbochim din Cluj, unde am parvenit la funcția de fochist de noapte, trebuia, oare, să mă declar absolvent de liceu (atunci cum de am ajuns fochist?) sau doar de șapte clase? (scriam cu mâna stângă, la ora 7, în fiecare dimineață, în raportul de tură: „în timpul serviciului nu s-a întâmplat nimic”…). Ironia face că la Politehnică (singurul loc unde, după un an de muncă de jos, am fost admis ca fiu de D.P.), am fost obligat, dimpotrivă, să am 10 pe linie!
Dilemele s-au încheiat, însă, odată ce am publicat primele mele pagini mai mult sau mai puțin literare – în Steaua baconskiană, apoi la Tribuna lui Ioanichie Olteanu (recenzii la prima, reportaje, interviuri și texte științifice la a doua). În anii aceia, Steaua (până la decapitarea ei în 1959) și Tribuna (vreun an cu Ioanichie Olteanu și apoi, prin inerție, chiar avându-l pe Dumitru Mircea la comandă) erau reviste vârf de lance (cât puteau ele să fie în anii ’50) împotriva dogmatismului de la centru, care le acuzau periodic de revizionism și cosmopolitism, cerându-le să condamne „mai apăsat” valorile burgheze interbelice și să aplice realismul socialist, „cea mai înaintată metodă literară din toate timpurile”.
Profitând de dubla cenzură (la Cluj și la București) și de poziția lor strategică într-un oraș cu toți clasicii de limbă română interziși, Steaua i-a republicat, chiar dacă sporadic, pe Bacovia, Blaga și Arghezi iar Tribuna i-a reintrodus în circuit pe foștii studenți ai lui Blaga, pe foștii debutanți și premianți ai Fundațiilor Regale și ai Cercului Literar de la Sibiu. În afară de asta, mare parte din poeții viitoarei colecții Luceafărul (Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Ion Alexandru, Sorin Titel, Ilie Constantin, Gheorghe Pituț, Matei Gavril) au debutat la Tribuna, înainte de a-i prelua peste câțiva ani revistele din capitală. M-am simțit parte a acestei lupte renovatoare, chiar dacă eram un biet debutant și mizele mele erau minore (reportaje calofile, cronici de film, articole de știință și interviuri, ce-i drept cu mari savanți).
Dar, până la urmă, după unsprezece ani, când luminile s-au stins iar romantismul a degenerate în intrigi insuportabile, am dezertat la București, nu ca să ne amestecăm în intrigile de acolo, ci ca să ne izolăm și de ele (vorbesc la plural, pluralul fiind Blandiana).
La București am luat-o de la capăt, într-un mediu total diferit căutând să ne absoarbă în zarva lui balcanică. Atmosfera Casei Scriitorilor, cu lambriurile și scrumierele ei microfonate, nu ne-a tentat. Am lucrat încă vreo zece ani în câteva redacții, am scris, am publicat, ne-am făcut cunoscuți. Cutremurul din 4 martie 1977 ne-a distrus casa, biblioteca, manuscrisele, tot ce aveam. Am rămas cu viața. Asta a fost ca o pornire de la zero. Refugiați la Comana, am scăpat de obligațiile redacționale, de condica de prezență și de zădărnicia cadențată a vieții de oraș, care ne înghițiseră prima parte a tinereții. Aici am redescoperit viața liberă, rousseau-iană, care te face să te simți în egală măsură trăitor și autor al lumii. Cetatea de frunze în care ne-am retras din calea cenzurii și a interdicțiilor, printre straturile de legume și pomii livezii, ne-a dat maxima liniște necesară scrisului. Publicam o carte la doi ani (proză scurtă, cărți de călătorie, cronici de film), exultam în proiecte și – ceea ce era sublim – reușeam să trăim decent, exclusiv din roadele grădinii și din onorariile cărților.
Ceea ce ne-a alungat din acest paradis terestru (și aici ajung la răspunsul datorat întrebării provocatoare pe care mi-ați pus-o) a fost revoluția. Scoși din casă pe străzi, mutați de la Comana în tumultul mișcărilor civice (Piața Universității, Marșul în alb, mitingurile Alianței Civice), am trăit următorul sfert de secol cu tânjirea după scris, după zilele și nopțile de chin în fața paginii albe.
În primele săptămâni și luni din 1990 – toată lumea își amintește –, scriitorii erau campionii publicisticii militante. Feseniști (dar mai ales antifeseniști), ei d umpleau paginile întâi ale ziarelor cu adeziuni la noua lume, cu incitări la luptă și asociere civică: „Dacă nu acum, când? Dacă nu noi, atunci cine?” În martie, a fost dată publicității Proclamația de la Timișoara. 52 de zile și nopți a durat apoi Piața Universității, sfârșită cu reprimarea prin mineriadă. Înfrângerea i-a făcut pe mulți resemnați. Părea că focul s-a stins. Unii – foști membri de elită în CPUN – au acuzat Piața ca fiind „un cabaret politic” iar aceia dintre ei care au candidat orgolioși la alegerile din luna mai ca independenți și n-au reușit, au acuzat tot Piața că i-ar fi iritat pe alegători și că i-ar fi împins pe aceștia în brațele F.S.N.-ului. Mulți salariați au fost concediați pentru că au stat în Piață, Ion Iliescu i-a numit pe vorbitorii din balcon „autori morali” ai venirii minerilor, un poet l-a sfătuit să-i lase să „fiarbă în suc propriu”, intelectualii s-au împărțit în organizații rivale, Uniunea Scriitorilor a devenit pasivă, moralul populației era la pământ, România (care în decembrie fusese favorita Occidentului) devenise acum o „democrație originală”, croită după gustul „femeilor cu dantură de aur” care-i aplaudaseră pe mineri.
Trezirea s-a produs devreme, la numai o lună după mineriadă: Marșul în alb din 13 iulie a scos pe străzile și în balcoanele Bucureștiului un sfert de milion de oameni. În septembrie muncitorii de la Steagul Roșu și chiar unii mineri din Valea Jiului s-au întâlnit cu intelectualii și dizidenții la Brașov. Între timp, au avut loc întâlniri ale studenților, universitarilor, scriitorilor și artiștilor iar la 8 noiembrie a apărut pe plan naţional Alianța Civică.
Puteam sta deoparte? În mai puțin de un an am luat parte la toate aceste evenimente, numeroase și solicitante cât pentru o viață. Am lăsat totul deoparte: și traiul la Comana și alergătura din București, petrecându-mi viața în încăperi în care tăiam fumul cu cuțitul, în mitinguri cu sute de mii de persoane, scriind convocări, declarații și comunicate, care legau societatea într-o solidaritate fără precedent. Nu doream puterea, refuzam funcțiile și favorurile, urmăream doar să-i facem să câștige pe cei ce meritau. Au urmat alegerile din 1992 pierdute la limită, apoi cele din 1996, când Convenția Democratică a câștigat preluând în programele sale mesajele Alianței, dar din păcate nu și cele din 2000, când lipsa de unitate între partidele care o formau i-a fost fatală.
A rămas, începută în 1993, dar continuându-se până azi, construcția Memorialului de la Sighet. Prinși, împreună cu Blandiana, în această consolare inspiratoare, ne-am metamorfozat în istorici, pedagogi, constructori, designeri, esteticieni, IT-iști, botaniști, administratori, organizatori de concursuri de proiecte europene, organizatori de școli de vară, de simpozioane, de ateliere, pentru ca în final vechea închisoare, curțile ei și Cimitirul Săracilor să devină un manual de istorie pentru cei tineri și un omagiu pentru victimele comunismului. Satisfacția? Anual acest muzeu, unic în felul lui, atrage peste 75.000 vizitatori, adică dublul populației orașului.
Dacă am mai scris între timp? Mai mult istorie. Pe lângă marile cărți pe care le-am coordonat (Cartea Morților, Addenda Cărții negre a comunismului, Analele Sighet), am editat încă 35.000 pagini de istorie recentă și (între cele 120 de titluri publicate ca editor) mi-am autotipărit cinci cărți sub semnătură proprie.
Dar literatura?
N-am încetat să scriu caiete după caiete de frânturi, de idei, de amintiri, de eseuri, pe marginea vieții pe care o trăiam. Caietele acestea începute în taină cu zeci de ani în urmă (pe unele le-am purtat prin oraș, în nopțile periculoase ale revoluției, într-un geamantan, închipuindu-mi că astfel le salvez, pentru ca apoi să le rescriu). Simt cartea care mă așteaptă, ca o măgură, să o retopesc și să o torn în forme, acum, când am încheia-o pe cealaltă, cea scrisă, timp de 22 de ani, pe pereții Memorialului de la Sighet.
Romulus Rusan
2015
Fragment publicat în Revista Luceafărul nr. 11-12/2020