O carte înălţătoare, cuprinzând 38 de biografii ale franciscanilor martiri care au fost – după expresia unuia dintre ei – „cernuţi prin sitele Securităţii” în anii de neagră prigoană ateistă. Unele scrise chiar de subiecţii detenţiei, altele (în cazul celor plecaţi la Domnul) de către supravieţuitorii lor. Autobiografii, scrisori, referinţe, declaraţii, documente, predici, versuri, interviuri, toate arătând cum, în ciuda torturilor fizice şi psihice atroce la care au fost supuşi, preoţii s-au ridicat deasupra suferinţei, au rămas solidari întru Hristos şi şi-au învins torţionarii prin puterea miraculoasă a Credinţei.
În bolgiile Securităţii din Bacău (unde erau aduşi de oriunde s-ar fi aflat), în iadul Penitenciarului Galaţi (unde dădeau de sadicul criminal Goiciu), pe şantierele Canalului Dunăre-Marea Neagră (la Peninsula mai ales, unde fioroasa „brigadă disciplinară”, formată exclusiv din preoţi, îi trecea prin caznele muncii silnice), mai târziu în minele de plumb din Maramureş, sau în Zarca de la Aiud şi Gherla, sau – aproape fără excepţie – în hrubele subpământene ale Jilavei, toţi aceşti martiri s-au mântuit prin Credinţă, Iubire şi Speranţă, cele trei virtuţi fundamentale ale Bisericii.
Sunt locuri blestemate, anume proiectate să distrugă personalitatea umană, locuri prin care s-au perindat sute de mii de deţinuţi. Şi alţii, dar printre ei preoţii (în cazul nostru preoţii franciscani) au transformat infernul într-un loc al salvării sufleteşti. Având ca pildă jertfa cristică, au preschimbat locurile de supliciu în Golgote pe care le-au urcat, purtându-şi Crucea, păstrând în ei demnitatea şi seninătatea unui sacerdoţiu.
Ce perversiune ideologică i-a putut aduce pe aceşti paşnici şi fideli cetăţeni ai României eterne, dedicaţi prin profesie Păcii şi Binelui, în postura de „bandiţi”, de „criminali”, de „uneltitori”, aşa cum pretindeau procesele verbale de anchetă şi sentinţele tribunalelor militare? Răspunsul este unul singur: ceea ce îi întărâta pe torţionari era mărturisirea lor candidă, nedezminţită, de ostaşi ai lui Hristos şi de fraţi peste veacuri ai seraficului Francesco d’Assisi. Comportarea normală într-o lume a urii patologice, a „luptei de clasă”, dragostea faţă de semenii năpăstuiţi, cărora dictatura le cerea obedienţă necondiţionată, hrana spirituală pe care o ofereau credincioşilor, faptele sociale altruiste, catehizarea copiilor, îndemnul adresat ţăranilor de a nu lucra duminica, împotrivirea la colectivizare, care era un furt organizat al micii proprietăţi, statornicia în tradiţia şi confesiunea strămoşească, nesupunerea în faţa hotărîrilor oficiale – toate acestea îi umileau, enervându-i până la isterie, pe activiştii păgâni, profesionişti ai răului, care vedeau în actele franciscanilor în special (ca şi în cele ale clericilor în general) o piedică în calea comunizării ţării. Pericolul le apărea cu atât mai mare cu cât franciscanii moldoveni dominau o zonă importantă a ţării, care nu asculta decât cuvântul şi îndemnul lor.
Au urmat persecuţiile, şicanele, arestările, condamnările. Orice gest omenesc – de pildă oferirea unor bomboane copiilor dintr-un sat – era taxat drept „uneltire contra ordinii de stat”. Acest articol (209) din Codul Penal a furat libertatea, după statisticile noastre, unei treimi din numărul deţinuţilor politici ai României. Era atât de elastic, încât încăpea în el orice gest, orice atitudine, orice faptă care nu convenea stăpânirii. Articolul 209, care era aplicat diferit de la o perioadă la alta (în 1959 el ajungea până la pedeapsa cu moartea, pentru o faptă condamnată în 1949 „doar” cu şapte ani de închisoare) a fost piaza rea a aşa-numitei „justiţii a poporului în slujba poporului”.
Condamnările franciscanilor au avut trei valuri, fiecare cu specificul lui.
În 1949-1950 (valul dintâi) procesul fabricat „Partizanii României Creştine” s-a înscris în campania comunistă de compromitere şi destrămare a bisericilor catolice. În 1948 Biserica română Unită cu Roma a fost interzisă, majoritatea preoţilor şi ierarhilor fiind ei înşişi arestaţi sau epuraţi. În al doilea val au urmat, în 1952, procesele Nunţiaturii Apostolice, motivând expulzarea Nunţiului Apostolic O’Hara, învinuit (tragicomic) de spionaj în favoarea Vaticanului şi a Statelor Unite! Mai puţin tragicomic era faptul că majoritatea condamnaţilor au primit pedepse de muncă silnică pe viaţă, graţiate din fericire în 1964, după 14-15 ani de detenţie.
Pretextele pentru arestarea preoţilor franciscani ascundeau în plus şi teama regimului că ei îi vor incita pe ţărani la răscoale (cum s-a întâmplat, incipient, la Fărăoani, simultan cu altele, multe, în comunele bucovinene Roma, Calafindeşti, Frătăuţii de Jos sau în numeroase sate din judeţele Bihor şi Arad), tocmai cînd partidul anunţa colectivizarea totală şi, iniţiatic, îi obliga pe ţărani, în premieră, să-şi treiere recolta pe aria oficială, în vederea rechiziţionării automate a „cotelor”.
Al treilea val de arestări (1960-1961) urma decretului 411/1959, de desfiinţare a mănăstirilor ortodoxe, acuzate de Securitate că ascund partizani şi că le dau asistenţă spirituală şi medicală (2/3 dintre mănăstiri au fost închise, iar în unele – precum aceea de la Vladimireşti-Galaţi – au fost arestaţi toţi vieţuitorii, de la duhovnic până la ultimele călugăriţe). Evident că prigoana diabolică a lui Alexandru Drăghici s-a extins apoi şi asupra fraţilor franciscani, a căror influenţă continua să fie considerabilă şi care, între timp, sprijiniseră şi activitatea clandestină a Bisericii Greco-Catolice, interzise.
De astă dată pedepsele – deşi mai mici decât cele din procesele Nunţiaturii – au fost mai mari decât cele din 1949, iar unii franciscani au fost condamnaţi a doua oară şi, totuşi, spre onoarea lor, nu s-au lepădat nici acum de legământul lor de ascultare, sărăcie şi castitate. Poate tocmai austeritatea proprie confesiunii lor i-a ajutat să suporte cu stoicism regimul alimentar mizerabil, duritatea muncilor fizice la care erau supuşi, ca şi bădărănia şi obrăznicia cu care anchetatorii, iar apoi temnicerii, le smulgeau bucuroşi bărbile, îi umileau, îi înjurau şi le spuneau „bandiţi”. Acest al treilea val avea de asemenea legătură cu eşecul colectivizării, care – deşi trecuse mai mult de un deceniu – întârzia să se încheie. Vinovaţi au fost găsiţi, printre alţii, preoţii satelor, care – fără deosebire de confesiune – au fost arestaţi cu zecile de mii. Comuniştii lui Gheorghiu-Dej se angajaseră – când Armata Roşie s-a retras în 1958, după 14 ani de prezenţă nejustificată în România – să ridice ţara „pe culmile înalte ale comunismului victorios”. Înfrânţi de rezistenţa ţăranilor, a preoţilor şi a intelectualilor care mai rămăseseră în libertate, oamenii „fără neam şi Dumnezeu” (cum îi definise generalul Nicolae Rădescu) au pus în practică singurul lucru la care se pricepeau: teroarea.
Deşi mai puţin numeroşi decât membrii altor confesiuni din România, franciscanii au dat jertfe disproporţionat de mari. Din cei o sută de preoţi, 38 au fost închişi, iar o bună parte dintre ei au murit la puţin timp după eliberare, în urma bolilor cu care au rămas din timpul detenţiei. La Sighet, în Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei, mare parte dintre ei sunt omagiaţi într-un grupaj de portrete şi texte, datorat neuitatului părinte Petru Albert, care ne-a vizitat de mai multe ori şi a oficiat într-un rând parastasul la Cimitirul Săracilor în ziua Înălţării Domnului, desemnată ca Zi a Eroilor şi, implicit, ca Zi a Foştilor Deţinuţi Politici. Suntem siguri că, prin completarea grupajului cu încă alte nume şi portrete cuprinse în această carte, statura Ordinului Franciscan din România va apărea în toată complexitatea sa: amestec de sacrificiu şi altruism, de solidaritate cu cei săraci şi fără sprijin, de putere a celor fără de putere.
Lucru care îi face cinste şi ne face cinste.
Romulus Rusan
text apărut în Revista Mesagerul Sfântului Anton, mai-iunie 2015