Se discută mereu despre programele şcolare şi rezolvarea problemei este mereu amânată, dar dacă se întâmplă cânva o schimbare, atunci neaparat este din rău în mai rău… Pedagogii de şcoală nouă se înfruntă periodic cu părinţii,care spun că fiii lor sunt prea solicitaţi, şi cu adepţii politicii corecte, care vor să amputeze cât mai mult din caracterul naţional şi spiritual al „ariei curriculare”.
Un ateu plin de râvnă a dat în judecată orele de Religie şi a reuşit până la urmă ca predarea Bibliei să nu fie acceptată decât prin cerere scrisă a părinţilor. Alţii se plâng de faptul că istoria ţării extenuează memoria copiilor. Orele de sport – două pe săptămână – li se par insuficiente, în schimb Şcoala Ardeleană este scoasă din program şi nimeni nu se plânge.
Adevărul este că bieţii copii sunt ultrasolicitaţi nu de încărcarea manualelor, ci de faptul că ele sunt scrise într-o limbă de lemn dificilă chiar şi pentru profesori şi, în loc să fie folosită o limbă română curată, sunt cultivate neologisme sterpe, care golesc materia de tot ce e concret şi atractiv.
De curând, am urmărit la o televiziune respectabilă opiniile unei mame la fel de respectabile, care se plângea nici mai mult nici mai puţin că fiul ei trebuie să studieze scriitori depăşiţi ca Sadoveanu, Rebreanu şi Coşbuc. Am mai scris undeva de stupiditatea acestui tip de grijă maternă şi o să reiau aici (admiţând prin absurd că romancierii sunt mai greu de digerat de grăbiţii copii contemporani) cazul lui George Coşbuc, scriitorul care pentru generaţia noastră era un clasic cât se poate de popular şi accesibil.
Trec zilnic pe Strada Berzei din Bucureşti şi văd casa (neîngrijită, din fericire scăpată, totuşi, ca prin minune, de la demolare) în care şi-a trăit ultimii ani George Coşbuc. A murit în 1918, cu câteva luni înaintea Marii Uniri de la 1 Decembrie. Fiu de preot din ţinutul Năsăudului, a făcut studii universitare incomplete la Cluj, dar marea şcoală a patriotismului a absolvit-o la cele câteva reviste literare ale Transilvaniei şi Bucureştiului. Avea 52 (cincizeci şi doi) de ani când a murit (distrus sufleteşte de moartea, într-un stupid accident, a unicului fiu).
Avea doar cincizeci şi doi de ani (mi-ar fi putut fi fiu, la vârsta mea de acum), dar eu şi generaţia mea de copii ardeleni îl consideram un moş cu barbă, care se dă cu săniuţa cu noi şi ne reproduce sunetele codrului. Până la vârsta de zece-doisprezece ani, Coşbuc stătea în tabela noastră valorică alături de Mihai Eminescu, de care îl deosebea un optimism debordant, o viziune energică asupra lumii. Abia adolescenţa, cu zbaterile ei sentimentale şi existenţiale, „făcea diferenţa” (cum s-ar spune azi) în clasamentul valorilor lirice, Eminescu devenind poetul demiurg, iar Coşbuc ocupând un loc în aparenţă secundar, de bard sau de rapsod. Dar nu categorisirile contau atunci, la vârsta absorbantă a descoperirilor. Dacă Eminescu ne învăţa să gândim şi să simţim, Coşbuc ne îndemna să trăim, ne dădea putere şi optimism, chiar atunci când subiectele sale eroice erau elegiace, precum în Decebal către popor sau în Moartea lui Gelu. Viaţa la ţară, universul ţărănesc – la fel de accesibil transmise adultului şi adolescentului – ne infuzau un lirism diafan şi, în acelaşi timp, furnizor de vitalitate.
Pentru că făcuse parte, după venirea la București, din cercul Sămănătorului şi datorită filonului mitic-rural din Fire de tort, Balade şi idile, din Moartea lui Fulger sau Nunta Zamfirei, Coşbuc a fost retrogradat à rebours în categoria sămănătorismului, care se ciocnea la jumătatea perioadei interbelice cu puternicul curent al modernismului şi sincronismului. Numai că toate aceste capodopere populare nu erau în momentul scrierii anacronice, dimpotrivă, căutau să reînvie, să recompună livresc o nouă mitologie populară, trecută prin filtrele fine ale junimismului recuperator de tradiţii (nu Maiorescu l-a remarcat pe tânărul Coşbuc în 1889, tocmai în anul morţii lui Eminescu, la apariţia Nunţii Zamfirei?).
Nucleul lirico-epic al zestrei lăsate de Coşbuc este, în plus, încastrat, ca într-o casetă de pietre preţioase între scrierile sale istorice (Povestea unei coroane de oțel – proză interzisă în primii ani ai comunismului – sau Războiul nostru pentru neatârnare) şi remarcabilele sale traduceri din patrimoniul antic şi medieval, unele, apărute postum (Sakuntala, Divina Comedie, Odiseea şi Eneida). Toate aceste remarcabile anexe la opera sa poetică fac din clasicul, de la a cărui naştere se împlineşte în curând un secol şi jumătate, un autor realmente proteic, un iluminist care, pe urmele Şcolii Ardelene, a restituit şi a recuperat pentru literatura noastră datorii vechi, milenare, din tezaurul universal.
În final, nu m-aş mira ca, aşa cum la începutul anilor ’90 elevii mărşăluiau pe străzile capitalei protestând contra orelor de Matematică prea multe, să asistăm în curând la greve ale foamei pentru scoaterea clasicilor din manuale.
Romulus Rusan
Text apărut în Revista Mesagerul Sfântului Anton noiembrie-decembrie 2015