CRONOLOGIA RĂZBOIULUI RECE
un dialog cu Armand GOȘU
Unii situează limitele Războiului Rece – poate seduși de rimă – între „Ialta și Malta”, adică între două conferințe ale marilor puteri care au decis dislocarea și apoi realocarea Estului Europei dinspre și apoi spre Europa democrată. Care credeți că a fost cu adevărat începutul lui?
Începutul? Greu de spus. Povestea cu Ialta este într-adevăr o rimă care sună bine doar în urechea europenilor. Alții situeaza începutul în alte împrejurări, de pildă în conflictul anglo-sovietic din Iran sau în Vietnamul pierdut de francezi și câștigat de comuniști. Alții se întorc în Europa, la Planul Marshall (prima lovitură primită de sovietici), alții la Blocada de 11 luni a Berlinului din 1948, în fine, cei mai mulți, la definiția dată de Churchill, la 5 martie 1946, „Cortinei de Fier” (amara recunoaștere a „acordului procentajelor” din octombrie 1944, acceptat tot de el, la Moscova).
EPISOADE FIERBINȚI ALE RĂZBOIULUI RECE
Dar toate acestea par simple speculații, care pot duce la ideea că a fost vorba de un război împrăștiat, abstract, pe care noi îl reconstituim acum din episoade izbucnite accidental. Nu cred că a fost așa, cred că este vorba de un proiect gigantic, de extindere a cuceririlor războiului mondial, proiect premeditat și preconceput de unul dintre cei mai mari criminali ai istoriei, de Stalin. Nu știu dacă ținea neapărat să promoveze bolșevismul pe toată planeta (Operațiunea „Gayaneh” se referea doar la Europa), dar cu siguranță spera să profite cât mai mult de pe urma păcii, după ce observase cât de fragile sunt democrațiile, cât de efemeri și nesiguri pe puterea internă le sunt liderii și cu câtă ușurință le poate fi speculată buna credință. Și mai putea să fie, în subconștient, o răzbunare postumă împotriva acestora, în numele lui Hitler, singurul conducător pe care Stalin îl recunoscuse și îl admirase deplin, tocmai pentru că le fusese acestora adversar ireductibil. Nu dorise Stalin să alipească Moscova la Axa Berlin-Tokio, după ce se logodise cu nazismul prin Pactul Ribbentrop-Molotov și înainte de ruperea logodnei, de către Hitler, la 22 iunie 1941?
Oricare ar fi începutul pentru care optăm, suntem siguri măcar că Razboiul Rece s-a sfârșit?
Fiind vorba de un fenomen atât de complicat și confuz, nu știu nici dacă sfârșitul a avut loc cu adevărat, chiar dacă anul 1989 ne-a dat atâtea speranțe. Singura consolare este că sistemul care l-a produs a suferit un KO! Atâta doar că, așa cum spune o butadă recentă, „comunismul a murit, dar cadavrul nu i se găsește nicăieri”. În schimb, terorismul (care părea doar un „ajutor de nădejde”, un „007” roșu, a ieșit masiv la iveală și domină lumea. Atentatul din 11 septembrie 2001 a lovit democrația în chiar inima ei și a relansat cursa. Cu această ocazie a fost depistat sau doar definit un nou totalitarism, cel de tip „islamic”, care reia vechile canoane războinice și le îmbracă într-o haină confesională, „idealistă” (așa cum „idealist” se prezentase a fi și comunismul). Au izbucnit noi războaie locale (în Cecenia, Afganistan, Irak, Liban), s-au menținut sechele/reziduuri sovietice (Belarus, Cuba, Abhazia, Osetia, Tiraspol), au apărut noi deținători sau pretendenți de arme nucleare (Coreea de Nord și Iran), iar atentatele nemiloase din Spania, Anglia, Indonezia, Rusia, Irak, Afganistan devin moneda curentă. În paralel, resursele energetice tot mai limitate ale planetei riscă să profileze Războiul Rece pe șantajul petrolului/gazului metan, iar globalizarea informațională face ca bombele cu ceas ale terorismului să poată exploda instantaneu și simultan în oricate locuri. Trăim pe niște cratere, ale căror fumigații tot a război miros.
SUPRIMAREA BUNULUI SIMȚ ÎN RELAȚIILE INTERSTATALE
A mai rămas, în acest caz, ceva ca înainte de război?
Ca înainte de care? Tare mă tem că n-a mai rămas. Pentru cine are măcar o vagă conștiință istorică, nimic nu mai seamănă cu perioada interbelică, în care apăreau comunismul și nazismul, iar democrațiile tradiționale păreau paralizate în fața superputerilor ce se nășteau. Atunci, diplomația politicoasă a Ligii Națiunilor capota în fața tupeului monstruos al lui Hitler și Stalin, iar forța dreptului se lăsa păcălită de dreptul forței, de politica faptului împlinit. Și tocmai această brutală renunțare la fair-play-ul diplomatic de tip tradițional a generat nu numai războiul mondial, cel de „numai” șase ani, ci și prelungirea lui cu încă patruzeci și cinci, în ceea ce a fost numit de politologi „Războiul Rece”. O denumire oarecum teribilistă și metaforică, pentru că a fost, de fapt, vorba tot de un „război cald”, dus însă pe mai multe fronturi, fără declarații de război, dar cu armistiții mai prelungite și în care armelor le erau asociate strategii de luptă tot mai sofisticate, tehnici de manipulare tot mai perverse, motivații tot mai ideologice. Cred că acest tip de mentalități necruțătoare și lipsite de scrupul, care păreau să se fi ostoit în anul de grație 1989 și în alți câțiva care i-au urmat, continuă din păcate și azi. Iar mentalitățile sociale le urmează pe cele politice. Oamenii se simt tot mai amenințati, se mefiază de slăbiciunea democrațiilor, se lasă fascinați de puterea tiranilor, se oferă victime voluntare nebuniei totalitare sau, dimpotrivă, își pierd patriotismul, se abstrag prudent din fața implicării publice. Cred că nu altceva dorea tătucul Stalin când a declanșat „Operațiunea Gayaneh”…
Era spre sfârșitul „războiului cald”…
Da, era în 1943, anul Conferinței de la Teheran, când Stalin a făcut un gest care i-a surprins pe Roosevelt și Churchill, adormindu-le vigilența. Desființând aparent Cominternul, oficina care de un sfert de secol dirija de la Moscova comunismul mondial, producând coșmaruri tuturor democrațiilor, Stalin l-a transformat de fapt într-o Coloana a cincea a NKVD-ului (INU) menită să sovietizeze teritoriile cucerite. Oricât de imposibilă ar fi părut, această sovietizare a fost dusă la înfăptuire fără greș, în numai trei ani de la terminarea războiului mondial, tocmai prin suprimarea brutală a oricărei urme de bun-simț în relațiile interstatale.
Războiul Rece a fost el, oare, unul strict politic?
Christian Östermann vorbea la Sighet despre poveștile nenumărate care se întretaie în fluxul (aș zice, în viitura, ca să folosesc un termen foarte la modă azi) care a fost. Evident, curentul principal a fost cel politic: amenințarea atomică a ținut omenirea într-un suspans continuu. Protagoniștii acestui șantaj reciproc s-au înmulțit pe măsură ce aveau „bomba”: întâi americanii și sovieticii, apoi francezii, chinezii, indienii. Relațiile internaționale, „majoritățile” se alcătuiau după acest algoritm.
Dar mai era un Război Rece ideologic: întâi sovieto-american (cu un vocabular, mai ales din partea rușilor, greu de suportat azi), apoi americano-chinez (v. coreean, v. vietnamez); apoi, sovieto-chinez (după 1960). La un moment dat, comunismul ocupa două treimi din teritoriul Europei și mai mult de trei sferturi din cel al Asiei. Dacă n-ar fi intervenit această schismă majoră pentru hegemonie, această autodevorare specifică mișcării comuniste mondiale, nu știu unde s-ar fi ajuns. Între timp a apărut și „mișcarea nealiniată”, care juca rolul de complement la una sau alta dintre tabere. Pendularea țărilor mijlocii sau neutre în acest joc cu multe fețe (rolul Franței fiind tipic, în timpul lui De Gaulle) a oprit sau nivelat de multe ori disproporțiile periculoase.
În cultură?
Războiul Rece a tăiat o falie inclusiv în acest domeniu. Stalin, în februarie 1946, teoretiza cele doua lumi antagoniste și incompatibile în care urma să se trăiască: tot ce nu era comunist era „imperialist” și „fascist” (cele două cuvinte deveneau inseparabile), fie că era vorba de cibernetica lui Wiener, de genetica lui Mendel și Morgan, de literatura și arta celor care nu practicau realismul socialist. Intelectualii nealiniați Moscovei erau socotiți „ațâțători la război”, „lachei ai imperialismului”, „mercenari”, „revizioniști”, „cosmopoliți” și erau interziși, dacă nu înfundau închisorile. Frazeologia polemică era de o brutalitate înspăimântătoare, se practicau pamfletul și caricatura, cu atât mai grosiere cu cât erau îndreptate împotriva unor foști aliați („Unchiul Sam”, „Titopor”). Pe de altă parte, în țările occidentale sovieticii își creaseră o clientelă de intelectuali de mare valoare care – din idealism, ignoranță sau interes – luau parte la „Congresul Mondial al Păcii” sau la alte manifestări „progresiste”, „antiimperialiste-antifasciste” stipendiate de Moscova. Ca și când n-ar fi înțeles lecția primită în URSS de André Gide, Panait Istrati sau Nikos Kazantzakis, acești tovarăși de drum faceau elogiul Păcii Sovietice, defilând sub stindardul roșu, în timp ce NKVD-ul, Securitatea sau Stasi ucideau și întemnițau milioane de alți intelectuali și furau prin spionaj tehnologia occidentală. În Statele Unite, replica a venit prin crearea faimoasei „Comisii McCarthy”, care a pus la stâlpul infamiei (dar fără a-i aresta) pe cei invinuiți de „activități antiamericane”. „Spiritul Genevei” (dupa 1955) a atenuat această „luptă de clasă internațională”, care a reizbucnit în anii ‘80, în timpul „Războiului Stelelor”, după ce – trei decenii – sovieticii și sateliții lor înlocuiseră propaganda veninoasă prin spionajul tăcut, prin destinderea menită să permită furtul tehnologiilor apusene. Dar, deși mobiliza mulțimi de zeci de milioane de demonstranți, comunismul era deja pe moarte. Nu mai putea ține piept la cursa înarmărilor decât prin înfometarea propriilor populații.
UN SUSPANS CONTINUU
Observați urmări ale Războiului Rece astăzi?
Primii ani ai „tranziției” din România (mai ales 1990, cu ordurile lui propagandistice, cu mineriadele și cruciadele lui antioccidentale) sunt exemple ideale de continuare a Războiului Rece. Dar chiar și azi, mentalitățile publice își păstrează uneori izul totalitar.
Expoziția Cronologia Războiului Rece, la care ați lucrat mai bine de un an, va fi itinerata în câteva țări est-europene, copartenere, împreună cu România și, în cazul nostru, cu Fundația Academia Civică, la proiectul History after the Fall prin programul Cultura 2000 finanțat de Comisia Europeană. Ce înțeles credeți că va avea pentru tânăra generație acest proiect cognitiv?
Războiul Rece este data de naștere a generației noastre; noi suntem cu toții – nu trebuie să vă spun – niște veterani ai Razboiului Rece. Fie că am fost pe fronturile lui sau la frontierele lui, fie că l-am trăit direct sau indirect, suntem cu toții, miliarde de oameni, impregnați cu pulberile lui otrăvitoare. Totul s-a schimbat ca sub un tăvălug: limba, accentul, modul de adresare, credința, morala, moravurile. O jumătate de secol de amenințări, de dictaturi, hecatombe de crime, siluiri ale moralei comune… Fără să-și dea seama, oamenii s-au protejat, s-au ascuns prin cazematele sau catacombele în care-și căutau libertatea, și-au creat tehnici de supraviețuire în fața ororilor, și-au autonormalizat viața în fața anormalității. Au învățat să fure ca să nu se lase furați, să mintă și să aibă două fețe ca să nu devină părtași la minciună, să se ascundă ca să nu devină delatori sau lingăi. Toate astea au lăsat urme, tinerii trebuie să știe cum s-a ajuns aici, cum era inainte, în (mult hulita, de altfel) perioadă interbelică, ce era bine sau rău atunci, inainte de începutul ostilităților. Abia aflând cum s-a scindat lumea vor putea să realizeze pericolele ce-i amenință și să lucreze pentru unificarea sau îmblânzirea ei, pentru stingerea conflictelor.
Referiți-vă la ce a fost la noi…
Cei ce au prins începuturile Războiului Rece și erau, să spunem, înca adolescenți sau copii au început să audă sau să citeasca un vocabular de o grosolănie peste puterea lor de întelegere. Toți cei din jur erau spioni, bandiți, fasciști, slugoi (sau lachei) ai imperialismului anglo-american, chiaburi, cozi de topor, agenți ai Gestapoului, sioniști, titoiști, elemente descompuse, paraziți, vipere, lepădături, dușmani ai poporului, dușmani de clasă. Oamenii erau ridicați în toiul nopții, dispăreau cu anii de acasă, cei mai puțin „vinovați” erau plimbați prin piețe cu o tablă de gât pe care scria „Sabotor”, „Nu și-a predat cota” sau „Cine face ca mine, ca mine să pațească”. Când li s-au luat proprietățile la colectiv, țăranii trebuiau să fure din propria recoltă ca să trăiască. Așa s-a ajuns la autocorupția generalizată, care s-a amplificat pe măsură ce tirania s-a șlefuit și conformismul a început să țină locul normalității, iar demagogia să umple mințile oamenilor cu vorbe care să le țină de foame. La începutul anilor ‘90 s-a revenit la noi la acel vocabular și la acele moravuri oribile răbufnite din adâncurile Războiului Rece, pentru că, chiar în condiții de libertate și de pace socială, mentalitățile învechite nu-i lăsau pe oameni să se dezbare de sosia lor totalitară. Campaniile de discreditare a opoziției, ura de stat și minciuna oficializată copiau cu exactitate modelul imediat postbelic, manualul „Operatiunea Gayaneh”…
Dacă s-au păstrat urme și azi, cum reacționează tânăra generație?
Astăzi tinerii asistă, la noi, la un spectacol dezagreabil, grotesc. Politicienii duc între ei de 17 ani un război rece fără să le pese că sunt platiți pentru ca să rezolve problemele populației. Corupția o continuă pe cea comunistă, iar noi o vedem doar pe cea de pe verticală, nu și pe cea din România profundă, a oamenilor fără apărare. Practic, tinerii sunt invitați să plece din țara care nu-i mai poate hrăni și educa. Cei mai săraci cu duhul devin nostalgicii unor totalitarisme pe care nici măcar nu le-au cunoscut, iar unii mai dezghetați devin „vânători de purici” (cum îmi place mie să le spun „corecților politic” autohtoni), adică se întrec în a vedea detaliile fără a cunoaște contextul. Când citesc într-o revistă că scrierile lui Ion Ioanid nu mai sunt prizate, fiind prea „hard”, și în aceeași revistă că romanele lui Dumitru Popescu-Dumnezeu nici nu sunt atât de comuniste, nu mai am ce comentarii să fac.
Ați pățit-o și dvs.?
E același context. America Ogarului Cenușiu (o carte pe care n-o consider cea mai bună dintre ale mele, dar care a „momit” mii de români spre America „imperialistă” din perioada Războiului Rece) a fost etichetată de un tânăr istoric literar drept „literatură de comandă”, care ar fi criticat partinic modul de viață american! De aceea e bine să se știe ce a fost cu adevărat Razboiul Rece și cum ne-am strecurat din tranșeele lui până în zilele noastre.
Periodic, apare ideea înființării de către stat a unui Muzeu al Dictaturii Comuniste, care să dispună de mijloacele sale proprii și, eventual, de un institut de studii. Ați fi dispus să vă implicați?
Salut înființarea a oricât de multe astfel de muzee și mă întreb de ce inițiative de acest fel n-au existat mai din timp. Totul este să se găsească mâna de oameni care să-și sacrifice câțiva ani buni și să facă acest lucru din vocație și cu egală competență.
Este, oare, un moment mai prielnic acum decât în urmă cu 14 ani, când ați început Sighetul?
Evident că 2006 înseamnă altceva decât 1993, dar trebuie să recunosc că Sighetul a ieșit cum a ieșit nu pentru că ne-ar fi recomandat cineva să-l facem, ci – dimpotrivă – pentru că ne-am încăpățânat să trecem peste mizeriile care ni s-au făcut. Cred că n-a existat an în care să nu apară o criza, un afront, o ostilitate, o denigrare, o minimalizare, o încercare de acaparare. Întâi am fost catalogați, cât se poate de oficial, ceaușiști, apoi profasciști și antisemiți, apoi cosmopoliți și profanatori, apoi neprofesioniști, apoi – cel puțin în două cazuri – a apărut ideea „naționalizării” Memorialului, a atașării lui la alte proiecte existente, statale. În Anexa la Legea muzeelor din 2003 nu existam, pur și simplu…
Vreți să spuneți că obstrucțiile sunt un bun stimulent?
Poate că da! În orice caz, dacă ni se „trasa sarcina”, nu am fi reușit. Cunosc într-o țară vecină un proiect asemănător în care au fost investite milioane de euro și care încă nu este vizibil cu ochiul liber. După cum în America un proiect omonim și concomitent cu al nostru – Memorialul Victimelor Comunismului -, plănuit la Washington printr-o „lege publică” semnată în 1993 de Bill Clinton și Newt Gingrich, a sucombat pe parcurs.
Ciudățenia face că nici cei ce propun acum un muzeu al dictaturii comuniste nu par să știe de existența Sighetului, deși numai de-ar fi răsfoit Revista 22 ar fi aflat de el de nenumărate ori. Înseamnă, oare, că nu știu într-adevăr sau că nu vor să știe? Nu mai vorbesc de faptul că muzeul a fost vizitat de o jumătate de milion de oameni, că în activitatea sa, Centrul Internațional de Studii (5.000 de ore de înregistrări de istorie orală, 18.000 de pagini editate) este în legatură cu institute și specialiști din toată Europa și America. De fapt, colaborarea se vede nu numai în bibliografia publicată, ci și în „sumarul” sălilor muzeului – acestea depășind geografia României și extinzându-se asupra întregului Est european. Iar în cazul, ultim, al expoziției de care vorbim, cuprinzând cincizeci de ani pe o arie mondială.
TUTUIALA CU ISTORIA
Dar credeți că este recunoscută cercetarea dvs. și în mediile academice?
În măsura în care sunt preocupate de așa ceva… în ultima vreme mi se pare că interesul pentru istoria faptelor și arhivelor s-a diluat. Ori s-a metamorfozat, dacă vreți să spunem așa, în politologie, sociologie, ideologie. Există chiar o tendință vehementă de a subestima arhiva scrisă și orală a represiunii, de a o acuza că „acaparează memoria comunismului”. „Soluția”? Studiul vieții cotidiene, al modelor, miturilor, obiceiurilor, mentalităților, un fel de tutuială cu istoria. O istorie „roz” (prototipul acesteia ar fi o replica dată Cărții negre a comunismului a lui Courtois – Cartea roz a comunismului) înțelegând mai mult din mișcarea Beatles decât din criza rachetelor cubaneze, sau din istoria blugilor decât din revoluția maghiară… Muzeistic, ilustrarea ar semăna oarecum cu „instalațiile” din expoziția de artă plastică: recuzită casnică, modă, sticle de lapte, funii de usturoi, râșnițe de cafea și butelii de aragaz, toate arătând că viața a continuat să curgă, indiferent de sistemul politic, cu asentimentul și contribuția maselor consumatoare. Vă dați seama că, fiind vorba de excludere, nu de complementaritate, rezultatul e parțial și fals. Ce este neplăcut este că, dacă eu știu cine au fost Beatles-ii, absolvenții unor asemenea cursuri academice nu știu cine a fost Maniu, de pildă. La un colocviu despre muzeele comunismului ținut la o universitate din Budapesta, o tânără colegă prezentase auditoriului Memorialul de la Sighet. A fost interpelata de o masterandă în istorie care, amestecand niște idiosincrazii folclorice mai vechi, ne-a reproșat că îl ținem acolo pe Iuliu Maniu, „șeful Gărzii de Fier, care a deportat evrei în lagărele morții”(!). Vă dați seama că, la un asemenea nivel de cunoaștere, dialogul nu prea este posibil. Din fericire, sunt sigur ca maniera aceasta epidermica va trece și istoria își va reintra în propria definiție.
Cum considerați receptarea în muzeu a istoriei de către tineri?
Este greu să vorbim global, dar… Cred că față de ce se învață în scoală, concretețea este de bun augur. Elevii leagă ce văd de frazele, uneori lemnoase, din manual și înțeleg mai bine. Patruzeci la sută dintre vizitatorii Sighetului sunt elevi. În România nu există muzee de istorie recentă. Vin din toate colțurile țării cu ce le-au spus profesorii, care ei inșiși – majoritatea – n-au de unde să știe. Pleacă tulburați. Au văzut, au înțeles. Un manual tipărit pe pereți pe care trebuie să-l citească într-o oră sau două, cât dureaza vizita. Din fericire, excursiile școlare sunt tot mai frecvente, profesorii inimoși aducându-și aici elevii pentru a completa golurile manualului. Intenționăm să facem un DVD Muzeul de luat acasă, iar pe site-ul www.liternet.ro-destinații culturale avem deja o prezentare virtuală a muzeului. Ca să nu mai vorbesc de site-urile noastre www.memorialsighet.ro și www.communismsvictims.info.
Dar cel mai important lucru care ar putea fi făcut pentru tinerii de azi ar fi introducerea în programa școlară a unui curs (cel puțin opțional) de istorie a comunismului. Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste va include, sper, în raportul său această necesitate imperioasă, cuprinsă sub formă de recomandare în Raportul și Rezolutia APCE din ianuarie 2006.
Ați observat la elevii Școlii de vară această dorință?
Nu numai dorință, ci chiar pasiune. Întrebările lor către profesorii care expun sunt de o inteligență disponibilă, care amestecă curiozitatea vârstei cu competența lecturilor extrașcolare. Nu mă îndoiesc de faptul că generația lor nu este expusă apatiei și divertismentului decât în măsura în care pedagogii se autoconving de această preconcepție.
apărut în Revista 22, 15 septembrie 2006
și publicat în Romulus Rusan, Istorie, memorie, memorial sau cum se construiește un miracol, Fundația Academia Civică, 2017