Până la venirea pe lume a sorei mele, mama mă purta în haine cam feminine – bundiţe şaluri colorate, capişoane, care-mi făceau corpul încă mai rotofei decât era în realitate. Dus de mână de mama, care purta rochii lungi şi un fel de bonete frigiene care erau la modă, precum şi de mult anacronicul „manşon“ (un fel de marsupiu de blană, pentru încălzirea palmelor pe timp de ger), eram un fel de înlocuitor al fetiţei pe care o aştepta. Fotografiile mă înfăţişează ca pe o „Mama“ în miniatură, semănând la ochi, la nas, la gură, la gropiţele din obraji şi la tristeţea privirii.
Emanciparea mea a venit pe la vârsta de şapte ani când mi s-au înlocuit ciorapii mulaţi pe picior cu pantaloni scurţi, iar capişonul cu un chipiu nostim de apaş, pus oarecum şui pe cap, în chinuitoarele şedinţe când pozam la perfecţionistul fotograf Sarkady. În poze eram încă durduliu şi mi se aşeza în faţă un cerc de lemn înalt până la piept, pe care trebuia să-l ţin ca pe o cuirasă. Cercul era la acea vreme foarte la modă, ceva între jucărie şi vehicul, inventat pentru distracţia băieţilor. Trebuia să-l rostogoleşti în fugă şi lovindu-l virtuoz cu o baghetă, astfel ca să-şi păstreze verticalitatea. După venirea pe lume a surorii mele Rodica scăpasem de rolul de rezervă, dar mă aşteptau alte ipostaze. Începusem să cresc ameninţător şi să mă subţiez, devenind aproximativ lunganul de azi. Aveam 11-12 ani şi mi s-au dat, în sfârşit, să port pantaloni lungi, care brusc mă acreditau ca adolescent. Mâinile, picioarele, talia mi se alungeau considerabil, dându-mi complexe, iar pantalonii, înnădiţi tot mai des, au fost până la urmă abandonaţi, fiind înlocuiţi cu pantalonii bufanţi, tot mai la modă, amintind de croiala din evul mediu târziu. A trebuit ca tata să mă ducă la un medic, prieten de încredere, ca să i se plângă de centimetrii pe care îi luam. „N-ai ce să-i faci, eventual pune-i o cărămidă pe cap“, l-a sfătuit acesta cu un bonom umor ardelenesc. Pe vremea aceea nu se ştia de zestrea genetică, de ADN-uri şi de ceilalţi parametri biologici din zilele noastre, fără de care trăiam în cel mai natural mister.
Sunt împrejurări în viaţă pe care le trăieşti automat, fără să faci legătură logică între ele.
Cum am ajuns să ne mutăm de la Alba Iulia la Aiud, unde tata a fost avansat de la comisar la şef de poliţie? Avea, ca şi mama, 37 de ani, eu aveam şapte, iar sora mea – doi.
Prima amintire databilă este din mai 1938, când tata a venit ducând în braţe un aparat de radio Philips. Aveam trei ani şi ulterior am aflat că fusese ziua morţii subite a lui Goga.
Doi ani şi ceva mai târziu, îmi amintesc, eram cu tata de mână la inspectorat. Îl chemaseră urgent. L-am auzit vorbind de ceva important, din care – după o înşiruire de nume de oraşe şi judeţe – am reţinut pe unul ciudat: „Trei Scaune“. Învăţasem de la radio puţină geografie, ştiam municipiile şi chiar distanţele dintre ele („Bucureşti–Ploieşti 60 km“, spuneam prompt când eram întrebat), dar de „Trei Scaune“ nu mai auzisem. În aceeaşi seară l-am auzit pe tata spunând mamei că a fost cedată, la Viena, Transilvania de Nord. Acum înţelegeam de ce, cu un an înainte, tata făcuse trei luni de concentrare „pe zonă“, undeva prin Bihor.
A urmat „Vă ordon treceţi Prutul!“, războiul din Basarabia şi Rusia, zvonurile că un văr, un vecin au dispărut. Cum puteau să dispară? mă întrebam. Dispariţia era ceva abstract şi nelocalizabil. Abia după ani nesfârşiţi, în locul dispărutului sosea anunţul oficial: „fiul Dvs. a murit eroic“.
Concentrat la serviciu, tata a fost mutat în 1942 la Aiud. Eram în clasa întâi, mama a rămas cu mine să-mi termin anul, apoi l-am găsit într-o casă închiriată pe strada Avram Iancu, la ieşirea din orăşel spre Munţii Apuseni. Părinţii mei n-au avut niciodată o casă a lor. Aiudul era la şaizeci de kilometri de noua frontieră cu Ungaria. În Nordul ocupat, multe dintre elitele româneşti fuseseră sechestrate. Soarta lor era atât de nesigură încât, în contrapartidă, se instituise domiciliu forţat pentru tot atâtea personalităţi de origine maghiară. Pe lângă asta, prin Aiud treceau evreii refugiaţi peste Feleac în România, care le oferea un regim mai sigur.
Acum, când îmi amintesc toate aceste lucruri, leg detaşarea tatei din slujba mult mai comodă de la Alba Iulia, unde îşi avea părinţii şi fraţii, de faptul că, în urmă cu zece ani, îşi începuse cariera la poliţia de frontieră de la Valea lui Mihai, unul dintre cele mai frecventate puncte de tranzit între România şi Ungaria. Aici, în oraş, atmosfera propriu-zisă nu părea să fie însă încordată. Etnicii maghiari nu se manifestau duşmănos, la târgul săptămânal se auzeau, ca şi înainte, cele două limbi, fără vreo restricţie. Proprietarul casei noastre, un ungur, îşi încasa chiria şi mai purta câte o discuţie convenţională, despre război, despre preţuri. Profesorul meu de vioară era un ţigan ungur; la restaurantul Seidl, unde mergeam după defilarea de 10 Mai şi mâncam sărăţele şi pogăci, chelnerii erau bilingvi. Mai degrabă tinerii şi copiii erau şovini, deşi erau şcoli în ambele limbi. Casa noastră era vecină cu arena de fotbal a vestitului colegiu „Berthlen Gábor“ şi mergeam să joc, aşteptând ca vreun titular obosit să mă lase să intru. Odată, vreo trei vlăjgani m-au înhăţat şi m-au scuipat, adresându-mi cuvinte urâte în limba maghiară. Un vecin m-a îndemnat să nu-i iau în seamă, căci făceau parte dintr-o organizaţie de tineri care, pentru a putea promova în ierarhie, trebuiau să-şi câştige merite prin bravuri de acest fel. Tata, de asemenena, m-a consolat cu blândeţe şi, ca odinioară Cuza, a sărutat locul unde au scuipat indivizii.
Mama era, în schimb, tristă tot timpul şi nu-şi găsea locul în acest oraş străin, cu care nu se putea acomoda. Muncea de dimineaţa până seara într-o uitare de sine care o mai făcea să nu se gândească la despărţirea de sora din Alba Iulia, în casa căreia crescuse după ce rămăseseră orfane de foarte tinere. Cum se întâmplă în asemenea cazuri, toată dragostea părintească care-i lipsise o revărsa acum asupra noastră, a copiilor, pe care ne ocrotea şi ne răsfăţa dincolo de marginile firii, în timp ce tata era mai tot timpul la serviciu, mobilizat ca-n vreme de război. Mă şi întreb de unde învăţase atâta dulceaţă, căci şcoala o făcuse în atmosfera aspră a Ursulinelor, mânăstire germană la care tatăl ei, preot ortodox, o înscrisese de la doisprezece ani. Cine îi dăduse ideea „şalului-minune“ care „lua durerea cu mâna“ când ne înfăşa cu el? Şi de unde învăţase atâtea stratageme materne prin care ne ambiţiona să ne iubim şi să ne ajutăm, frate şi soră, dându-ne unul altuia importanţa cuvenită, în ciuda diferenţei de vârstă? Felul de a fi al mamei m-a influenţat şi pe mine. De mic m-a dominat o seriozitate nefirească pentru vârsta mea. Îmi făceam temele, învăţam bine la toate materiile, duminica spuneam – când îmi venea rândul – Crezul la biserica de lângă şcoală, unde cântam şi în cor – în partida de soprani! Eram coleg de clasă cu fiul directorului şcolii şi luam, totuşi, premiul întâi, primind la încheierea anului cele mai frumoase cărţi cu putinţă: „Mai sunt oameni buni“ de Ionescu-Morel, „Singur pe lume“ de Hector Malot, „Baladele“ lui Coşbuc.
În plin război, la Casa Sindicatelor făcea turnee teatrul „Muncă şi lumină“ cu „Paharul cu apă“ de Scribe. La cinematograful din centru rulau două filme pe săptămână, în general italieneşti: „Gorgona“ (povestea sinuciderii unei călugăriţe ale cărei falduri albe, plutind prin aer în cădere, m-au urmărit multe nopţi) sau germane („Oraşul de aur“ cu Christine Söderbaum, povestea unei blonde majestuoase trecând în costum de basm printr-o Pragă feerică). Mai erau comediile cu Macario sau Teo Lingen, nu şi cele cu marii lor rivali din epocă, Chaplin sau Stan şi Bran, care făceau însă parte din tabăra adversă. Producţia românească era reprezentată de „Cătuşe roşii“ cu Maria Voluntaru, film de propagandă despre ororile din timpul ocupaţiei Basarabiei (nu cu mult mai propagandistic decât „Răsună Valea“, cel care avea să-i ia locul pe ecrane peste opt-nouă ani). Dar până atunci lumea avea să se întoarcă pe dos.
N-aş putea spune că n-am avut o copilărie, deşi mai înainte dădeam de înţeles că nu m-am bucurat de ea. Marile mele bucurii erau să dezleg cuvinte încrucişate sau să aştept vinerea „Universul copiilor“, care-mi sosea prin poştă, purtând lipită lângă antet o etichetă cu numele meu. După-masă jucam fotbal în colbul străzii, până seara târziu, când ne auzeam strigate numele din tot atâtea curţi câţi eram noi pe teren. „Mai lăsaţi-mă!“ protestam de nenumărate ori, până când unul sau mai mulţi părinţi năvăleau peste noi şi ne luau mingea.
Dacă tot ce povestesc pare să se fi întâmplat într-o perpetuă primăvară, summum-ul acestei fericiri venea în vacanţa de Paşte, printre cireşii înfloriţi din grădina în pantă a casei şi, seara, printre cărăbuşii şi rădaştile cu care ne intersectam şi care ni se încălceau periculos în păr, gata să ne prindă în cleşte. Bineînţeles că despre toate acestea scriam versuri sau măcar câte o compunere pentru prima lecţie de română de după vacanţă.
Dar tot într-o astfel de vacanţă am avut şi o supremă victorie ştiinţifică: chinuindu-mă să-mi fac temele date la algebră, o materie din care, din cauza stilului savant al profesorului, nu înţelegeam absolut nimic, am izbutit, aproape întâmplător, să rezolv o problemă. Iluminarea bruscă pe care am trăit-o atunci – ajunsesem în clasa I de gimnaziu – semăna cu o inspiraţie divină. De atunci n-am mai avut probleme cu ştiinţele exacte, ceea ce m-a ajutat peste câţiva ani, paradoxal, să trec peste barierele luptei de clasă şi să devin, în loc de scriitor, inginer. Dar aş putea să spun că iluminările inspiraţiei literare, atunci când am norocul să le cunosc, nu se deosebesc cu nimic de acea copilărească lecţie de algebră de la unsprezece ani.
Când mă întorc cu amintirile în copilărie şi adolescenţă – vai, atât de îndepărtate –, am impresia că privesc o poveste ciudată cu personajele dependente de mine. Un vis real, ai cărui participanţi ar dispărea instantaneu în momentul dispariţiei mele, fiind deci responsabil de existenţa lor fantomatică.
Am început şcoala primară la Alba Iulia, în 1941. Tata a fost mutat la Aiud în 1942 și după terminarea anului şcolar ne-a mutat şi pe noi, pe mama mea şi pe mine. Şcoala de pe strada Avram Iancu, peste drum de liceul maghiar „Bethlem Gábor“, era o clădire fumurie, cu etaj, la parterul căreia găzduia şi o capelă ortodoxă. Învăţătorul clasei mele era domnul Cristian, un om scund şi calm cu care făceam excursii pe dealurile din jur, în căutare de plante pentru ierbar. Pe aceeaşi stradă, povârnită la nr. 41, locuiam în chirie la un oarecare Nagy, împreună cu o familie de refugiaţi din Ardelul de Nord. Ceva mai jos, la nr. 19 (cred), locuia un frate al tatei, într-o curte mare, alături de familia profesorului Ovidiu Hulea, cumnat cu Liviu Rebreanu. Pe strada, neasfaltată, dar destul de largă, care urca alene spre Aiudul de Sus, jucam desculți printre pietroaie şi gropi, fotbal cu o minge neagră, poroasă, aproximativ sferică, tăiată de tatăl unuia din noi dintr-o roată de avion. Împărţiţi în două echipe, câte trei-patru de fiecare parte, eram foarte mândri când se întâmpla să fim chibiţaţi de pe margine de fetiţele de vârsta noastră sau (asta ne dădea fiori de mândrie) de câte un om matur. Dar totul se termina rău, căci, deşi răbdam cu stoicism desele întreruperi provocate de maşinile şi trăsurile care treceau, trebuind să mai şi aşteptăm apoi destrămarea norilor de praf lăsaţi în urmă, deşi riscasem ciocnirile cu rădaştele mormăitoare şi cărăbuşii zumzăitori apăruţi printre capetele noastre înfierbântate, după căderea întunericului, până la urmă se auzeau implacabil din curţi vocile părinţilor, care ne ordonau să încheiem meciul şi să ne retragem acasă, spre lighianul cu apă călduţă şi cina în mijlocul familiei.
În ce priveşte Aiudul, deşi descrierea mea îl arată cam rural, era un orăşel cochet şi vioi, care până prin 1928 fusese reşedinţa judeţului din care făcea parte chiar Alba Iulia. Avea o biserică solidă, cu fortificaţii, o fabrică metalurgică, una de impregnat traverse de cale ferată şi, bineînţeles, celebra închisoare despre care nu ştiam prea mult. Echipa de fotbal ASA, deşi nu cred că făcea parte din vreo „divizie“ anume, ne dădea frisoane de patriotism local (Cotuţ, stoperul ei, a ajuns până la urmă în Divizia A). Defilările de 10 Mai aveau loc tot pe arena sportivă a oraşului. Copil fiind, războiul desfăşurat la o mie de kilometri depărtare îl percepeam ca pe un lucru abstract, rezumat la radio sau în jurnalul cinematografic în expresii standard de tipul: „trupele cu cucerit cota cutare“, „… s-au retras pe poziţia dinainte stabilită“, „au făcut joncţiunea pe aliniamentul…“. Din când în când, însă, un vecin sau o rudă se plângea că fratele (sau tatăl) a dispărut pe front. De moarte nu se vorbea, rar primea câte cineva o scrisoare cu vestea asta, dar „dispariţiile“, da, erau eufemismul care le anunţa tragedia, lăsându-i totuşi să mai tragă o speranţă.
În seara de 23 august 1944, ieşind la ora 10 de la un film, am auzit pe cineva spunând că s-a anunţat la radio că în curând se va transmite un comunicat important pentru ţară. Acasă, la radioul „Philips“, cumpărat de tata încă din 1938, am auzit vocea tărăgănată a regelui nostru drag (copiii mai ales îl considerau ca pe unul de-al lor, din cauza tinereţii şi frumuseţii) anunţând întoarcerea armelor şi cerând românilor să fie strânşi în jurul Coroanei şi să aibă încredere în trupele Aliate. Prin Aliaţi se puteau înţelege anglo-americanii, dar la fel de bine sovieticii. Lumea a ieşit pe străzi – cum se iese azi la meciurile de fotbal câştigate – strigând „Pace!“, „E pace!“. Tata era îngândurat şi, deşi aprobându-l pe rege, ne-a spus că necazurile nu s-au terminat, ci or să se apropie de noi. Eram totuşi la 60 de kilometri de graniţa cu Ungaria, stabilită în 1940 pe Feleac, urcasem de câteva ori într-o pădure când sunase alarma şi pe cer treceau sute de insecte strălucitoare (avioanele americane care aprovizionau frontul sovietic), dar nu concepeam ca realitatea războiului să poate ajunge încă şi mai apoape de noi…
…Şi totuşi, trupele maghiare au „spart frontul“, au ajuns la Iara (mai târziu la Mirăslău, la 6 km de Aiud) şi pe strada povârnită a meciurilor noastre de fotbal am văzut într-o după-amiază (nu ştiu prin ce miracol reţin data: 5 septembrie) un spectacol sfâşietor: câteva companii de recruţi, abia sosiţi sub arme, probabil fără instrucţia făcută, cu păturile încolăcite în spate şi cu câte o puşcă veche de-a curmezişul lor, urcau resemnate dealul, trimise să taie calea inamicului. Acei tineri, doar cu câţiva ani mai mari decât noi, unii încălţaţi cu bocanci scorojiţi, alţii în opinci, alţii desculţi, reprezentau pentru noi în acea clipă „patria“, „salvarea“, „rezistenţa“, „datoria“. Ei înlocuiau acum contingentele blocate de armistiţiu pe frontiera de răsărit. M-am gândit de nenumărate ori, amintindu-mi acel spectacol zguduitor, că diferenţa acelor 4-5 ani dintre ei şi noi a despărţit în istoria din a doua jumătate a secolului XX, pe cei ce s-au luat cu istoria de piept şi pe cei, ca mine şi ca alţi copii de atunci, care aveau să suporte istoria ticăloasă ce urma, dar nu în prima linie, ci avându-i pe ceilalţi ca element amortizor.
După acest episod, tata a rămas la datorie (frontul ajunsese la 6 kilometri, la Mirăslău), iar noi am fost evacuaţi cu o căruţă la Poiana Sibiului, de unde era mama. Pe drum, am fost atacaţi în câteva rânduri de Stukasuri care bombardau şoseaua şi linia ferată, acoperind retragerea nemţilor spre „celălalt“ front. Poiana, sat păstoresc cu zece mii de locuitori (deci cu o populaţie nu cu mult mai mică decât Aiudul), era mai degrabă animată de perspectiva războiului: studenţii în Medicină ai universităţii clujene refugiaţi la Sibiu îşi făceau aici stagiul militar. Ziua făceau instrucţie pe Dealul Ghilghiului, iar seara coborau în sat, unde se improvizase chiar un mic „corso“, după obiceiul ardelenesc. Vedeta incontestabilă era Covacu, extrema stângă a echipei de fotbal „U“ Cluj, care trecea printre privirile nesăţioase ale admiratoarelor cu un pas elastic şi dezinvolt, nedând atenţie nimănui. Acolo, la Poiana, am început cariera mea de cititor de ziare, căci la librăria „Iuga“ de pe uliţa „Subgrădini“ sosea fără greş tot ce se publica la Bucureşti, de la „Dreptatea“ şi „Jurnalul de dimineaţă“ la „Scânteia“, „Liberalul“, „România liberă“, „Semnalul“ şi până la mai vechile mele pasiuni „Universul copiilor“ şi „Rebus“.
Sfârşitul şederii aici a venit când într-o seară, ne-am pomenit tocmai aici cu ruşii peste noi. Locuiam în casa părintească a mamei, aşezată pe un deal abrupt, atât de abrupt încât din cele şapte ferestre dinspre stradă prima ajungea la doi metri înălţime, iar ultima – cea mai de sus – abia la o jumătate de metru. Curtea era fortificată de o poartă solidă de lemn, zăvorâtă pe dinăuntru. Se auzise de jafuri şi violuri făcute departe, la câmpie, de ostaşii roşii, dar nimeni nu credea că s-ar putea vreunul aventura la o mie de metri altitudine. Şi totuşi, într-o seară ne-a fost dat să vedem o patrulă călare urcând sacadat printre pietroaiele uliţei: doi au urcat mai departe, iar doi au intrat călare, aplecându-se, pe sub poarta înaltă, lăsată din neglijenţă întredeschisă de unul din verii mei, refugiat din Bucureşti. Mama ne-a luat repede, ca pe nişte bagaje: am escaladat fereastra joasă a casei şi am trecut strada la Nana Ana, o femeie bătrână de peste drum, într-o căscioară care nu tenta pe nimeni. Toată noaptea ne-am chinuit chirciţi în pătuţurile sadic de scurte din odaia cu zestrea seculară a familiei Oprean, iar a doua zi dimineaţa tata ne-a luat cu o maşină la Aiud, unde ruşii erau câtă frunză şi iarbă, dar păreau mai controlaţi de nacialnicii lor. (Atât de controlaţi, totuşi, încât câţiva din ei au murit în crama din pivniţele liceului Bethlem: trăseseră cu automatele în butoaiele gigantice pline cu vin, pentru a putea sorbi prin găurile făcute; vinul venit cu presiune i-a îmbătat instantaneu, i-a trântit la pământ şi apoi i-a acoperit, înecându-i…)
În curtea noastră rechiziţionaseră locuinţa refugiaţilor din Reghin – care plecaseră acasă – şi încingeau chefuri, frigând oi la proţap, bând şi căntând. Unii dintre ei, mai ales rezerviştii vârstnici, păreau oameni cumsecade, îmi arătau fotografiile copiilor şi nepoţilor lăsaţi acasă, despre soarta cărora nu mai ştiau nimic. Totuşi, nu trecea o zi în care să nu auzi o nouă fărădelege atribuită soldaţilor ruşi. Familia Şuteu ne-a scris de la Reghin că nici acolo nu scăpaseră de ei, deşi oraşul îl eliberaseră românii. Sovieticii au alungat administraţia românească revenită din refugiu şi au stabilit centrul administrativ în garnizoana lor. Tata a păţit-o până la urmă cel mai rău: i-au furat maşinuţa de care era mândru, un „Opel-Adam“, model rarissimn cu două locuri, având un portbagaj rabatabil în care sora mea şi eu eram aşezaţi ca două valijoare, murind de ruşine când treceam pe străzi, în formulă completă: mama şi tata în faţă, noi pe post de exponate. Furtul s-a petrecut mai subtil: sindicatele din oraş, care erau la fel de autoritare ca orice autoritate de stat, i-au luat cu forţa „Opelul“ pentru a merge, spuneau, la un congres laDeva. Apoi s-au întors spunând că „tovarăşii“ le-au rechiziţionat-o.
Aşa se întâmplau atunci lucrurile, dar noi copiii nu sufeream prea mult, pentru că părinţii încercau să ne ascundă tot ce se putea ascunde. Tata, dat afară din serviciu – „epurat“ sau „trecut în cadru disponibil“, cum se spunea atunci –, s-a reprofilat în grădinar şi crescător de animale. Îl ajutam tocând cu cuţitul legume şi verdeţuri pe care le amestecam apoi cu uruială şi le aruncam în curtea găinilor şi raţelor. Deşi orăşean, învăţasem şi nişte metode de tratament pentru apoplexia răţuştelor, care cădeau într-o rână şi nu se mai puteau ridica. Le prindeam în podul palmei şi cu lama cuţitului le crestam vena albastră de sub aripioară. Puiul se înviora şi o lua la fugă printre ceilalţi, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, ceea ce-mi dădea impresia că sunt un mare vindecător.
Text publicat în Revista Steaua nr. 2/2017