Un sentiment nou:
De multe ori, în timp ce lucrez, mă cotropește un somn irezistibil. Îmi spun: așa trebuie să fie când mori. Adorm oarecum fericit, iar când peste câteva minute mă trezesc îmi spun: nici nu este rău să mori, cu condiția să ai încheiate socotelile cu lumea aceasta, înainte de a te duce în cealaltă. Să iei tot spiritul cu tine, lăsându-l în același timp pe pământ. Dar, câtă vreme n-am terminat să scriu despre viața mea, de pe urma șocurilor căreia inima poate oricând ceda, spiritul meu ar rămâne deocamdată necunoscut în bună parte.
Deci, voi muri fericit după ce voi fi mulțumit de ce am scris. Pentru că un scriitor care nu și-a încheiat opera moare și ca om, și ca scriitor.
* * *
Nostalgia după trecutul cel mai greu: exact aceleași lucruri, care azi îmi par mizerabile și agasante, le văd în trecut eroice, pentru că le-am supraviețuit. Nostalgia râului depășit.
* * *
Crescut aproape fără tată, am fost lipsit de multe din bucuriile adolescenței: nu am învățat să patinez, să înot, să schiez, să dansez, să merg la „ceaiuri”, ceea ce m-a făcut singuratic, timid și retras toată viața. Dar viața în care am intrat după 1990 m-a scos din acest „autism” păgubos. A trebuit să ies în public, să lucrez civic și chiar să vorbesc, ceea ce nu mi-a fost deloc ușor (înainte de o ședință sau o emisiune sunt ca bolnav).
* * *
IDZ ne întreabă, cu disperare veche în glas, unde și cui ar putea dona biblioteca lui de 13.000 volume. Din vocea lui se simte că este speriat de o iminență a sfârșitului biologic, dar și de neaderența la lumea ciudată care ne așteaptă, cu revoluțiile ei informatice.
Odată cu generația noastră va dispărea, poate, cartea și – odată cu ea – librăriile, așa cum – odată cu sonorul a dispărut filmul mut și odată cu internetul cinematografele.
Vor dispărea și bibliotecile? Fâșâitul filelor îngălbenite? Gestul de a întoarce foaia glisând, cu vârful degetului arătător colțul?
Ne așteaptă o lume ciudată? (mai ales, îi așteaptă pe cei ce ne vor urma?) Și unde vom depozita comorile pe care le-am strâns timp de o viață? Va avea loc pentru ele biblioteca națională? Ne vom face fiecare din noi un muzeu? Vom așeza cărțile într-un subsol? Dar unde vom găsi custozii credincioși cărților și memoriei noastre? Mă rog lui Dumnezeu să-mi termin Cartea înainte de moarte și mă mai rog să fie tipărită și lăsată să se odihnească într-o bibliotecă, și să reziste acolo până când lumea se va plictisi de ecranul anost pe care pâlpâie litere care te obosesc înainte de a le citi.
* * *
Ca să te strecori printre capcanele șmecheriilor de tot felul pe baza cărora funcționează societatea, ai nevoie la rândul tău de o mare abilitate, dacă nu chiar de o șmecherie „pozitivă” egală sau superioară celei primare.
* * *
N-aș fi crezut să trăiesc atât. Când – copil – mă gândeam la anul 2000, îl socoteam tot atât de îndepărtat în viitor ca Domnia lui Decebal în trecut – un fel de nebuloasă cosmică. Și totuși, am atins anul 2000 și, evident, vârsta de 65 ani, care mi se păruse, până să o am, matusalemică. Apoi am împlinit 70 ani, 72 ani, 75 ani. Până aici cifrele erau acceptabile, suple, muzicale chiar. De la 76 de ani totul s-a mohorât și n-am mai vrut să le iau în seamă, să le înregistrez, să le aniversez. Iar „80” este de-a dreptul scandalos. Ca și tot ce va urma după el.
Azi sunt în mână bună. Este sâmbătă și liber fiind, încerc să scriu despre antipatia inter-scriitoricească. Ea a existat dintotdeauna, sunt sigur că și în timpurile imemoriale. De bună seamă că Homer a avut și el rivali și bârfitori. Doar că ei au dispărut, iar Homer a rămas singur, ca o statuie. Statuia Homer va fi avut și ea încercări, dar imaginația noastră nu mai poate bănui decât vânturile și ploile care au bătut-o.
Noi am trăit vremuri schimbătoare, cu multe conflicte, care pe parcurs s-au cumulat, s-au îmblânzit și s-au potențat în funcție de lupta de clasă, care a durat o jumătate de secol și poate mai durează încă transformată în bârfe mărunte, vanități derizorii, concurențe trufașe și suspiciuni meschine.
* * *
Câte un detaliu din copilăria îndepărtată: ca sămânță de pepene, găsită uscată sub covor, într-o zi de iarnă.
* * *
Prin rețelele de socializare, societatea a devenit o sală de spectacol care își arată nu numai scena, ci și culisele.
* * *
Uit înainte de a ține minte.
* * *
Memoria este o povară grea. Știi că ea va muri odată cu tine. Ca să o salvezi trebuie să scrii. Dacă se poate, în fiecare zi. Ceea ce se întâmplă foarte rar. Acasă, ar fi ideal. Dar nu ai timp. Nu ai timp pentru că ocupațiile mărunte îți fură startul. Trezirea, dezmeticirea, bărbieritul, micul dejun, tratamentele, medicamentele îți iau o oră. Sună telefoanele, apoi observi pe geam ceva neînregulă și repari, apoi aștepți o știre la televizor, în sfârșit pleci la birou, parcurgi cu mașina același drum, cu întorsături de volan automate, iar acolo o iei de la capăt – cu zeci de telefoane, de vizite, de corecturi. Seara, acasă, totul se reia: prânzul (la ora 19), telejurnalul, interviul cutare, masa rotundă plină de venin, talk show-ul plicticos, clasa politică, sociologul X, analistul Y, buletinul meteo, accidentele, chemările la DNA…
Printre atâtea Scyle și Carybde, memoria ta de dincolo de Azi se strecoară stereotip și mai mult te face să uiți decât să ții minte.
Primești raftul cu 38 de caiete, fiecare cu 360 pagini, și îți dai seama că acolo este memoria vieții tale, pădurea pe care nu o poți vedea din pricina copacilor.
* * *
Ca un film, o amintire după 50 de ani:
Așteptând viza pentru drumul de la Sf. Gheorghe la Sulina (drum pe frontieră) mi-am luxat piciorul drept din șold. Vasul care promisese să mă ducă a plecat, dar s-a întors văzând mulțimea de femei în negru chinuindu-se să îmi „pună la loc” piciorul care se lungise cu 10-20 de centimetri, dureri înspăimântătoare, spectacol de tragedie antică.
Mi-au făcut un hamac dintr-un cearceaf suspendat pe punte și m-au dus la Sulina. Celebrul spital internațional al Dunării era în reparație, îmbrăcat în cartoane și ziare. Singurul medic – un funcționar din minister cu Medicina făcută în URSS, venit în vacanță. Scoate de sub ziare un raft de bibliotecă, un tratat, cu litere chirilice, de chirurgie populară și alege „metoda Djanelidze”, a oierilor georgieni. În loc de copac – o scară de zugrav. Zugravul mă pironește pe o masă de chiuretaj, în poziție orizontală, iar doctorul se cațără pe scară, pe umăr cu piciorul meu, care la un moment dat reintră în lăcașul său.
Totul pare rezolvat, dar este obligatorie o radiografie, la Tulcea. Vasul – salvare „Viteazul” sosește în zece ore. Alte 12 ore în amonte. Ajung la spitalul raional în seara de 23 august. Pe străzi focuri uriașe și lipoveni băuți. Cântecele lor durează toată noaptea. În spital nu e niciun doctor radiolog. Nu va fi nici azi, nici mâine, 23 august e suplimentat cu încă o zi liberă.
Noaptea o petrec aproape tot timpul treaz și furios în gălăgia bahică, de care s-au molipsit și colegii de cameră. Unii încep să țopăie printre paturi. În wc-ul de pe culoar, nespălat de dinaintea Sărbătoririi, zăresc o mătură uzată, dar cu o coadă de toată frumusețea. Fac rost de un cuțit cu care jupoi mătura cu grijă, până când coada devine baston. La 9 dimineața aflu că pleacă un accelerat la București, cu legătură la Cluj. O iau pe Doina din hotelul mizer unde o lăsasem și evadăm. A doua zi mi se face radiografia șoldului și totul iese perfect!
* * *
Regret nu timpul scurs, ci pe cel pierdut.
* * *
Trăim vremuri tulburi, asemănătoare cu migrațiile sălbatice din Evul Mediu. Ca și cum n-ar fi învățat acest capitol din manualele de istorie, sute de milioane de oameni ignoră catastrofa ce se apropie inexorabil. Pe ruta Afganistan, Irak, Siria, Turcia, Grecia, Macedonia, Serbia, Ungaria – sute de mii de tineri cu copii în brațe sau de mână se 133 îndreaptă spre Austria, Germania, Franța. Pasul Calais este și el asaltat de zeci de mii de nordafricani.
Ce se va întâmpla cu aceste mulțimi flămânde? Unde se vor stabili, unde vor dormi și munci, cine poate garanta că în mijlocul lor nu se află extremiști islamici care vor detona bombe ce vor ucide alte mulțimi de oameni?
* * *
Totuși, mâna Moscovei este vizibilă pentru cei ce au trăit războiul rece. Cine să fi mobilizat oare aceste mase care trec frontierele prin puncte fixe, fără busolă și hartă? A apărut chiar, ca în timpul războiului din Coreea, un copil înecat în mare, a cărui fotografie a umplut ziarele lumii: Halib, de 3 ani. Un fel de „Wu Wing cel mic” al anului 2015, menit să curenteze opinia publică. Laitmotivul l-a preluat președintele turc, Erdogan, care a amenințat pe occidentali că răspund de orice om care se îneacă în Mediterană. Marșul lumii a treia spre Germania are deja aspectul unei invazii. Începe era migrațiunii popoarelor pe Facebook. Pornind pe jos pe autostrada Budapesta-Viena, invadatorii (mulți dintre ei inocenți) strigă „Germania!” și „Merkel” ca pe un stadion și își impun legea contra cutumelor și legilor țărilor pe care le străbat.
În acest timp, Ucraina era dată uitării, Transnistria serba 25 de ani cu o paradă militară, iar Putin participa în Piața Tiananmen la demonstrația a 12.000 soldați.
* * *
Nostalgia cu care ne privim trecutul este în același timp vinovăția timpului pierdut.
* * *
Istoria este o ficțiune cu sfârșitul știut.
* * *
De la Lenin la Hrușciov și mai departe:
Fiecare dictator, acuzându-și predecesorul, fixează, un alt model. Așa a făcut Hrușciov, decretându-l ca un părinte al revoluției „umaniste” pe Lenin. O întreagă generație, care învățase operele lui Lenin la Marxism-leninist, papagalicește, a început să scrie despre Lenin cel omenos, ba chiar și despre Hrușciov cel împăciuitor, cel care își recunoscuse lașitatea față de Stalin și își manifestase comic bădărănia, bătând cu pantoful în microfonul Națiunilor Unite.
Circula, în legătură cu Hrușciov următoarea anecdotă: La Congresul al XXII-lea, după ce a citit raportul devenit „secret” (doar ca să incite curiozitatea planetei), a fost întrebat de cineva din sală: „Nikita Sergheevici, dar dumneata de ce ai tăcut, unde erai când se comiteau asemenea grozăvii?”. Cu o prezență de spirit de adevărat politruc, a replicat: „Să se ridice în picioare cine a pus întrebarea”. Nu s-a ridicat nimeni, iar Hrușciov a spus: „Ei bine, în timpul lui Stalin eu mă aflam exact acolo unde ești dumneata”.
Cu asemenea giumbușlucuri, Hrușciov s-a făcut simpatic, iar simpatia era stimulată la noi de faptul că oamenii lui Dej cenzurau pe față orice știre despre dezghețul din Rusia. Dar creditul lui Hrușciov a scăzut treptat după zdrobirea revoluției budapestane și mai ales după ce a început să se amestece acolo unde nu se pricepea: interdicția impusă lui Boris Pasternak de a-și ridica Premiul Nobel pentru literatură, anatemizarea artei abstracte, cu atac direct la operele sculptorului Neizvestny. Culmea este că piatra mortuară a lui Hrușciov a fost concepută tocmai de acest artist neconformist: un bloc de marmură, jumătate alb, jumătate negru.
* * *
Cer acoperit, umezeală, din când în când ploaie. Nucii și cireșii magnifici încremeniți. Din când în când, dintr-unul din nuci – cel mai precoce – cad perechi de nuci, desprinse din coji. Trifoiul roșu semănat ieri simți că se umflă și va exploda. Liniște de duminică fără turiști. Simți că ești mai aproape de Dumnezeu.
Preotul azi dimineață la Liturghie – a spus că Duminica nu trebuie să lucrezi, căci este a lui Dumnezeu. Dar dacă lucrezi pentru Dumnezeu? Dacă simți că mintea și mintea ta duc mai departe cuvintele lui Dumnezeu?
* * *
Acum 67 de ani l-au arestat pe tata. Avea 43 de ani. A fost eliberat la 51. A mai muncit pe șantiere 20 de ani și a murit la 79. Înseamnă că unul din zece ani a stat după gratii și unul din patru ani l-a petrecut pe câmp.
* * *
Istorie culturală:
Salariații unor instituții umblau, imediat după revoluție să găsească oameni mai puțin compromiși în vechiul regim, de teama că FSN le-ar putea impune oamenii lui. Țin minte că la mine, de pildă, veneau delegații după delegații să mă cheme ca șef. Îmi amintesc de câțiva actori de la Teatrul „Nottara”, care își debarcaseră șeful; tot astfel, o delegație, tocmai, de la revista „Teatrul”. Am refuzat toate ofertele.
N-am refuzat, totuși, să fiu – pentru câteva săptămâni – redactor șef la o revistă nouă de film, care urma să se numească exact așa: „Film” și care era „organul” ACIN-ului, Asociația Cineaștilor din România, a cărei conducere o luase Mircea Daneliuc. Revista – ca și ACIN-ul – era angrenată într-o luptă acerbă împotriva lui Sergiu Nicolaescu, cel care – fiind influent în FSN – voia să-și tragă o casă de filme, în timp ce Daneliuc et Comp. voiau ca ACIN să ia ea cele 6 case de film existente. Întrucât ministerul condus de Andrei Pleșu se opunea ambelor proiecte, 14 cineaști în frunte cu Daneliuc au făcut grevă, iar în 15 ianuarie 1990 au ieșit în stradă, protestând împotriva proiectului Nicolaescu (grevele în cultură erau atunci la ordinea zilei, chiar și orchestra Filarmonicii „George Enescu” intrase în grevă pentru mărirea salariilor tocmai când era la București, pregătind câteva concerte, Sergiu Celibidache). Pleșu a decis crearea unei singure case de film, condusă de Lucian Pintilie.
Am fost foarte fericit, pentru că în efemerul meu directorat Pintilie fusese protejatul meu, până la exasperare. Cerusem ca filmul „Reconstituirea” să ruleze non-stop la cinematograful „Studio” și făcusem un sondaj din care rezultă că este cel mai bun film românesc din toate timpurile. Am scris și un editorial în care – dat fiind războiul fratricid cultivat de FSN în opinia publică – afirmam că „Reconstituirea” fusese premonitoriu pentru ce se întâmpla atunci.
* * *
Am optzeci de ani. N-aș fi crezut să ajung aici. Aș putea fi fericit. Mă scol în fiecare zi la ora 8, ascult la radio știrile, iau medicamentele, îmi ung genunchii cu pomezi contra durerii sau, îi înfășor (când știu că rămân acasă) în foi de varză bătute cu tocătorul. Mă spăl pe dinți, fac duș, mănânc micul dejun privind la Tv ceea ce auzisem la radio. Mai lucrez prin grădină, ud florile, tai ramurile bolnave, duc resturile vegetale la groapa de compost, culeg (azi, 27 septembrie 2015) nucile care încep să cadă în iarbă. Chem pisica în casă (ca să nu o atace câinii sau dihorii) și apoi închid ușa și mă apuc de scris.
* * *
Pe vremea Alianței nu aveam concurenți în materie de mitinguri. Abstracție făcând mitingurile lui Ceaușescu, unde oamenii erau aduși cu forța (inclusiv acela în care oamenii l-au silit să fugă, în 22 decembrie), mitingurile Alianței Civice au fost cele mai numeroase și singurele foarte numeroase. În timpul campaniei „Iliescu apare/ soarele răsare”, FSN aducea la șosea 10-15.000 oameni, în vreme ce în Piața universității se strângeau spontan 80.000. Au urmat marșul în alb (250.000) marșul din 15 nov. 1990 (500.000 participanți), marșul „Reformă și adevăr” din aprilie 1991 (zeci de mii), mitingurile anti-mineriadă (în 22 ianuarie 2000 – 200.000) etc., etc.
* * *
Națiunea și-a avariat grav urechea gramaticală datorită probabil telefonului mobil, a s.m.s.-urilor și a facebook-ului. Tinerii devin agramați. Citesc cifra „2” și numeralele derivate din ea într-o logică gramaticală aberantă: „la ora doi”, „doisprezece femei”, „de doisprezece ori”, „doisprezece tancuri”.
* * *
Ar fi interesant de făcut un studiu comparativ între lozincile comuniste și reclamele capitaliste. De exemplu, între „Omul este cel mai prețios capital” și „Noi existăm pentru tine”.
* * *
4 octombrie 2015 Ziua Mondială a Animalelor. Alaltăieri: Ziua Mondială a Persoanelor vârstnice.
Text publicat în revista Scriptor nr. 1-2/2021