* Fericirea este o consecință nu atât a speranței (care e tensiune, emoție, suspendare), cât a lipsei de speranță (care e abandon, eliberare, nedeterminare).
* Calitatea de victimă nu implică automat calitatea de erou. Unii au plătit pentru faptele lor, alții pentru faptele altora, alții pentru vini imaginare…
* Nu istoria depinde de oameni, ci oamenii depind de istorie, ceea ce naște uneori sentimentul că totul s-ar desfășura la întâmplare…
* Supraviețuirea a fost o țesătură de șiretenii și aranjamente de pe care libertatea fără democrație și fără stat de drept a ridicat clopotul protector, lăsându-le la lumina zilei, fără camuflare. De aceea poate țăranii se agață cu atâta disperare de trecutul lor derizoriu, neavând încredere într-un altfel de viitor pe care nu și-l pot imagina.
* În România au fost puțini dizidenți și mulți opozanți. Chiar dacă numai în gând.
* Frivolitatea unor intelectuali care se vor miniștri fără măcar să se întrebe ce înseamnă a fi ministru și ce vor face după ce vor deveni…
* Tot ce poți face mai rău este să te gândești dinainte la rău.
* Fiind anxios, am înregistrat de-a lungul vieții în memorie, cu minuție și exactitate, mai ales momentele întunecate. Iar această istorie personală nu făcea decât să-mi argumenteze anxietatea: dimineață de dimineață deschizând ochii, aștept să mi se întâmple ceva rău și numai contactele cu ceilalți, mă dezleagă pentru câteva ore de pesimism. Dar nu e decât o soluție provizorie. Pe termen lung sunt un naufragiat pe apa timpului.
* Ghinda în curs de rodire se înalță cu toată lumea în cap spre grandoarea stejarului, lăsând în pământ un picioruș fragil ca un spermatozoid.
* Firea mea retrasă, de zece ani în vâltoare…
* Societatea civilă, un organism care reacționează la totalitarism prin anticorpi.
* Suntem mereu în situația imposibilă de a despărți două siameze pentru a supraviețui una singură. Facem de fapt o crimă, dar salvăm în felul acesta viața celeilalte ființe.
* Sunt un om născut să nu ies din casă, să nu am de-a face decât cu prieteni. Mă rănește mitocănia. Nehotărârea mă face ezitant. Și totuși în ultimele decenii am fost obligat de schimbările din jur să ies în arenă, să mă expun, să apăr, să atac. Este un câștig în măsura în care este și o mare pierdere pentru scriitorul care sunt.
* În 1935 când m-am născut România Mare împlinise 17 ani. Cine ar fi bănuit că anii de pace erau numărați și că după alți zece ani – cu o jumătate de milion de morți în război și cu milioane de refugiați, România Mică va deveni o țară comunistă? Am trăit 45 de ani în această Românie nefirească, contrafăcută, iar apoi alți 20 într-o tranziție suspectă spre un viitor neprevăzut. Deci din cei 75 de ani am trăit mai mult de jumătate în dictaturi, cinci în război, 20 în ambiguitate și numai 5, prima copilărie, într-un basm neînțeles și, de altfel, incert.
Text apărut în revista Mișcarea Literară nr. 2-3/2017