PRIN MEMORIE UN POPOR SE REGENEREAZA MEREU, RENAȘTE…
Un interviu de Iulian BROK
Cât de importantă este memoria pentru un popor?
Este exact ca şi naşterea fizică. Un om, prin memorie, se regenerează mereu, renaşte mereu şi tinde spre perfecţiune. Din păcate, prin sistemul de învăţământ e foarte greu astăzi să ajungă la cunoaşterea istoriei adevărate, pentru că manualele sunt foarte schematice şi ocolesc adevărurile elementare.
Aţi avut discuţii cu Ministerul Educaţiei privind cursuri speciale de promovare a memoriei?
Se fac asemenea cursuri opţionale, începând de acum 3 ani, dar sunt foarte rar alese de către profesori, pentru că ei înşişi nu au pregătirea din Facultatea de Istorie, unde de asemenea e un program foarte evazionist. Nu se învaţă istoria faptică, cronologică, ci se tratează nişte teme abstracte, politologice. Deşi există un manual de Istoria Comunismului, opţional, nu este ales de prea mulţi. Noi am cerut ca întreaga istorie – începând de la strămoşii daci şi romani – să fie eşalonată măcar pe două ore de istorie pe săptămână, acum se face numai o oră. Avem oarecare promisiuni de la Minister, dar totul se va face începând de anul viitor, atât reformarea programelor analitice, cât şi manualele.
Prin Memorialul Sighet şi Fundaţia Academia Civică, prin tot ceea ce faceţi încercaţi să apăraţi memoria, să o reîmprospătaţi. Ştiu că în chestiuni din acestea nu se poate merge cu cifre, dar cât la sută din memorie am recuperat… sau aţi recuperat dvs. prin aceste instituţii şi iniţiative?
E greu de evaluat cifiric. Adevărul e că, practic, memoria e lăsată la urmă de divertismentul care se cultivă pe toate căile, de privirea uşuratică asupra vieţii la tineri, care sunt protejaţi de părinţi, şi de greutăţile mari pe care le au părinţii înşişi, în aşa fel încât memoria rămâne o problemă secundară pentru ei.
Să încerc altfel întrebarea: mai sunt multe cărţi de scris despre memoria celor care au fost deportaţi în Bărăgan, care au avut domiciliu obligatoriu, care au murit în închisorile comuniste? Mai e nevoie de multe cărţi?
Cred că domeniul este inepuizabil. Noi am început Memorialul acum 18 ani tocmai prin intervievarea, înregistrarea amintirilor celor care au suferit represiunea… Mare parte a lor au murit între timp, dar au rămas nişte cărţi – dincolo de aceste cărţi de memorialistică, care sunt de ordinul multor mii şi care alcătuiesc chiar un capitol de literatură (indiferent dacă considerăm că este literatură ştiinţifică sau „folclorică”), dincolo de aceste cărţi care rămân, rămân arhivele, care sunt departe de a fi fost cercetate, pentru că s-au deschis foarte de curând, şi oamenii de ştiinţă, dacă ar avea dorinţa, ar putea să investigheze prin Arhive şi să compare documentele din Arhive cu ceea ce spuneau cei care au creat fără voia lor Arhivele represiunii, adică deţinuţii, deportaţii…
Istoricii tineri sunt interesaţi de studierea acestui domeniu?
N-aş putea spune că în mod deosebit.
E prea aproape?
Nu. Dar nu învaţă în Facultate ceea ce ar trebui pentru ca să se facă o istoriografie completă. Se învaţă politologie. Se învaţă nu despre fapte, ci despre instituţii: Partidul Comunist, luptele din Partidul Comunist. Deci e într-o fază foarte incipientă cercetarea fenomenului. Trebuie să se ajungă pe parcurs la această studiere eşalonată a perioadelor regimului comunismului, începând din 1945, poate chiar mai de dinainte, pentru că totul a început odată cu crearea Partidului Comunist din România, cum se numea. Nu era Partidul Comunist Român, ci Partidul Comunist din România, care a luat fiinţă ca secţie a Cominternului (n.a. – Internaţionala Comunistă), o secţie a unei organizaţii internaţionale făcute de Lenin. De acolo ar putea porni studiul…
Prof. Costin Feneşan, fost director al Arhivelor Naţionale în jurul anului 2000, a publicat de curând o carte despre Arhivele Cominternului, care se află la Moscova. Ca şef al Arhivelor din Bucureşti, a făcut un contract de colaborare ştiinţifică cu Arhivele din Moscova şi a găsit toată agitaţia care exista acolo în rândul activiştilor de partid luaţi sub aripa lui Stalin. E vorba deja de anii de după 1924, în care se exterminau între ei acolo, se bârfeau, se lucrau… Practic ar fi trebuit să fie solidari, dar existau diferite fracţiuni în cadrul Secţiei româneşti: comuniştii basarabeni, comuniştii bulgari din România, comuniştii maghiari din Transilvania, care teoretic ţineau de Partidul Comunist din România. Aceste fracţiuni promovau fiecare interesele altcuiva decât ale României. Dacă vrem să vedem istoria Partidului Comunist de acolo se poate porni.
După cum se poate porni de la momentul 1944, când cei de la Moscova care au supravieţuit masacrelor lui Stalin (pentru că Stalin a omorât şi comunişti) au venit în ţară: respectiv Ana Pauker, Luca, Bodnăraş – care e un caz special, Bodnăraş e un personaj cheie a tuturor relelor – ei au venit în ţară şi s-au întâlnit cu cei care erau închişi la Doftana sau la Tg. Jiu şi a început lupta între aceste două fracţiuni. Fie că erau de un fel sau de altul, toţi urau partidele tradiţionale româneşti: Partidul Naţional Ţărănesc, Partidul Naţional Liberal, Partidul Social Democrat al lui Titel Petrescu care era un partid democratic de stânga. Şi au făcut totul să le distrugă: pe ţărănişti i-au condamnat la moarte naturală, adică la pedepse care depăşeau perioada vieţii lor: pe Iuliu Maniu, care avea 74 de ani, l-au condamnat la 25 de ani, evident că urma să moară în închisoare. La fel au făcut cu liberalii, la fel au făcut cu social democraţii care n-au vrut să treacă la Partidul Muncitoresc (viitorul Partid Comunist).
Şi aşa s-a născut represiunea. După aceea, alte victime au fost proprietarii de pământ, mai întâi moşierii, care au fost deposedaţi de pământ prin reforma agrară; după aceea au fost deportaţi în 1949, au fost scoşi din case şi duşi în alte părţi.
Pe urmă au suferit ţăranii înşişi: au fost 80.000 de ţărani care au fost închişi pentru că au refuzat colectivizarea şi cotele. A fost naţionalizată industria… Toate acestea trebuiau făcute printr-un aparat coercitiv: s-a născut Securitatea şi aşa mai departe. Dacă privim astfel istoria, în cauzalitatea asta, dar pe fapte, atunci într-adevăr e o memorie. Dacă o privim numai din punct de veder politologic, adică lupta între doctrine, atunci e altceva decât memorie.
Despre judeţul Alba, despre păstrarea memoriei în judeţul Alba ce ne puteţi spune?
Am fost cu o expoziţie despre colectivizare în decembrie anul trecut (n.a. – 2010). Am fost impresionat că s-a făcut şi acolo o cercetare asupra colectivizării în Alba pe baza Arhivelor locale: un lucru foarte normal, şi cred că aşa ar trebui să se facă, să se colaboreze pe plan naţional şi local în aşa fel încât aspectele particulare dintr-un loc să se poată regăsi în fenomenul generalizat.
Peste puţin timp veţi veni la Alba Iulia. Cu ce veţi veni?
Vom veni cu două expoziţii: una mai mică, se numeşte „Generaţia Unirii exterminată în închisori”. Este vorba de cei care au făcut în 1918 la Chişinău, la Cernăuţi şi la Alba Iulia unirea cu Ţara Mamă. Aproape fără excepţie au fost arestaţi, închişi şi foarte mulţi au murit în închisori. Sunt prezenţi cu biografiile lor, cu fotografiile şi sperăm să completeze excelentul Muzeu al Unirii care există în oraşul nostru, al meu… şi al meu, pentru că sunt albaiulian.
A doua expoziţie este Cronologia Războiului Rece, asta este o expoziţie mamut cu 50 de panouri, care urmăreşte istoria omenirii în timpul de după Al Doilea Război Mondial şi până la revoluţiile din 1989 din ţările estice.
Ştiu că vă ocupaţi foarte mult de închisoarea de la Sighet. Pe harta răului, ce loc ocupă închisoarea de la Aiud?
Închisoarea de la Aiud a fost mai dură decât cea de la Sighet, doar că acolo erau oameni mai tineri. La Sighet au fost duşi foştii demnitari, unul din ei era de 93 de ani, şi care au suportat infinit mai greu – din cauza vârstei, a lipsei de obişnuinţă cu greutăţile fizice, pe care un ţăran, de pildă, le suporta mai uşor.
La Aiud au fost experienţe diabolice, ca şi la Piteşti. Au murit şi acolo foarte mulţi. Am auzit că se face un muzeu.
Da, actorul Dan Puric vrea să facă acolo un Memorial. Marius Oprea a făcut nişte investigaţii arheologice în Valea Robilor. Se îngropau pe ascuns oamenii.
Ca şi la Sighet. La Sighet nici nu se ştie care sunt morţi în detenţie şi care sunt bătrâni din spitalele de boli cronice care erau acolo în zonă. Acest Cimitir al Săracilor era un cimitir al spitalelor şi al oamenilor fără familie; ori prin masa aia de 1.000 de morţi îngropaţi în decurs de câteva decenii nu se pot găsi cei 54 de morţi de la Închisoarea Sighet. La început îi îngropau în alte cimitire, ordinul era să-i îngroape noaptea, pe fiecare în alt cimitir, să se acopere cu brazdă de iarbă şi să nu se mai ştie niciodată.
La Sighet s-a încercat în 1971, în urma cererilor familiei Brătianu, să fie deshumaţi şi daţi familiei. Şi astfel au trimis familiei Brătianu şi familiei Boilă (descendentă a lui Iuliu Maniu) nişte schelete care s-au dovedit a nu fi autentice. Familia Boilă a refuzat acel schelet care, după analiza medico-legală, părea să fie al unei fetiţe de 14 ani, iar ei îl prezentau ca scheletul lui Maniu. L-au refuzat. Brătienii au primit două schelete presupuse ale lui Dinu şi Gheorghe Brătianu, şi le-au pus la Florica, în capela familiei, dar fără să specifice că sunt ale lor, respectiv au scris pe peretele unde-i toată familia, au scris numele şi au spus „Morţi la Sighet”, dar nu au spus că sunt scheletele lor.
De altfel, Gheorghe Brătianu a spus o frază care a rămas profetică fără să ştie că se va aplica tocmai lui şi celor de la Sighet: „Aş vrea să mor ca străjer la frontariile ţării” şi fraza lui am şi scris-o pe o cruce, findcă ei într-adevăr sunt îngropaţi la câţiva zeci de metri de graniţa cu fostul URSS.
Dle Romulus Rusan, mulţumim foarte mult şi vă aşteptăm la Alba Iulia!
apărut în „Informaţia de Alba”, 13 decembrie 2011
și publicat în Romulus Rusan, Istorie, memorie, memorial sau cum se construiește un miracol, Fundația Academia Civică, 2017