DESPRE MEMORIE SI POEZIE
Un interviu de Ana-Maria BOTNARU
Care este rolul memoriei – pentru o persoană, pentru o familie, dar şi pentru un popor?
Memoria este o patrie a spiritului. Între frontierele sale, între formele ei de relief – care sunt evenimentele, cronologiile, faptele notabile – se desfăşoară conştiinţa omului, familiei, naţiunii. Evident că nimic în acţiunea fiecăruia din noi nu se poate desfăşura normal dacă nu cunoaştem ce s-a întâmplat înaintea noastră. Dacă ne ignorăm trecutul, drumul spre viitor este bâjbâit, printre obstacole de care ne izbim, pentru că nu le putem prevedea. Din păcate, în ultimii şaizeci de ani trecutul adevărat a fost ascuns tinerilor, mai ales cel recent. Cunoştinţele actualei generaţii mature se opresc cam pe la Alexandru Ioan Cuza, pentru că în comunism monarhia a fost ocultată, din cauza caracterului ei „reacţionar“, iar în perioada tranziţiei reconcilierea cu regele Mihai a avut loc abia în ultimii ani. Am dat doar un exemplu, dar falsitatea a fost caracteristica întregii istoriografii. În şcoală, în mass media, istoria a fost politizată, „întoarsă pe dos”. Chiar şi acum, manualele predau în loc de istorie politologie. Faptele sunt înlocuite cu concepte, iar în locul marilor personalităţi ale trecutului apar VIP-urile momentului politic sau monden, după cum în locul „poporului” este propusă „societatea civilă”, abstractă şi ea, scoasă mai mult din vocabularul limbii de lemn decât din viaţă. Astfel încât, atunci când vor dispărea cu totul oamenii care au trăit pe pielea lor comunismul, tinerii acelui timp nu vor mai şti cu adevărat ce s-a întâmplat în deceniile de dinaintea lor. Cum spunea profesorul Alexandru Zub, trăim deja o patologie a memoriei. În acel moment va fi o moarte a memoriei.
Ce a însemnat comunismul pentru România? Cum arăta România lui Ceauşescu?
Ca şi pentru celelalte ţări din răsăritul Europei, comunismul a însemnat o ieşire brutală din normalitate, din specificul naţional. În mod special, românii au fost loviţi de faptul că le era impusă o ideologie de extremă stângă, bolşevismul. Fuseseră un popor de ţărani, tradiţionalist, cu o puternică, profundă credinţă în Dumnezeu. Se adăuga o teamă, dacă nu o aversiune faţă de imperiul din răsărit, care şi în vremea ţarilor îi ocupase de zece-unsprezece ori (e vorba, evident, de Vechiul Regat, dar în primul rând de Basarabia). Drept urmare, românii s-au opus cât au putut ocupaţiei comuniste, fie că era făcută de Armata Roşie, fie de protejaţii ei aduşi de la Moscova, pentru că în România nu existau mai mult de câteva sute de comunişti. Din 1945 şi până în 1964 (dar mai cu seamă în anii 1948-1953 şi 1958-1962) a fost o teroare sălbatică, sângeroasă, cu aproape două milioane de arestaţi, deportaţi, sclavi duşi la muncă forţată sau cu domiciliul obligatoriu. În plus, câteva sute de mii de militari fuseseră luaţi prizonieri şi duşi în Siberia. În 1964, dominaţia sovietică s-a încheiat, începând o scurtă perioadă de liberalism, în care s-au putut relua legăturile culturale şi economice cu Occidentul, ca şi cu toate ţările lumii. Ceauşescu devenise vedeta politicii mondiale, până în clipa în care, profitând de aceste favoruri, a făcut un viraj de 180°, întorcându-se la cel mai primitiv stalinism (aşa-numitul naţional comunism). El n-a mai aplicat represiunea pe scară largă, aşa cum o făcuse Gheorghiu-Dej, dar a umilit pe români atât pe plan spiritual (prin obligativitatea cultului personalităţii şi a festivalului semidoct al „Cântării României”), cât şi pe planul vieţii de zi cu zi (raţionalizarea alimentelor, electricităţii, gazului şi benzinei). Încât, România coborâse în ceea ce priveşte civilizaţia şi nivelul de trai atât de jos, încât a devenit o caricatură a unei ţări europene.
Cum s-a născut ideea Memorialului de la Sighet? În ce fel s-a materializat ea?
Memorialul de la Sighet a fost o inspiraţie de moment, care s-a prelungit, până să fie realizată, mai bine de un deceniu. Ştiam de închisoarea celebră de la Sighet, unde a fost exterminată elita României: Iuliu Maniu, Dinu şi Gheorghe Brătianu, episcopii Suciu, Frenţiu, Chinezu, Durcovici… şi mai ştiam de Aiud, de Gherla, de Piteşti, de Jilava, de Canalul Dunăre-Marea Neagră, pe unde s-au perindat sute de mii de oameni. Dat fiind că, simbolic, Sighetul cumulase faima cea mai cruntă, şi fiindcă închisoarea era acum „dezafectată” (o ruină, de fapt), proiectul l-am fixat pe această închisoare. Urma ca cele 60 de celule să fie transformate într-un muzeu al tuturor celorlalte 230 locuri de detenţie din România. Ana (Blandiana) a înaintat proiectul Consiliului Europei, care după vizita a două comisii de experţi ne-a luat sub egida sa. N-am bănuit că totul va dura 12 ani, speram să ne întoarcem mult mai repede la profesiunea de scriitor. Au fost ani grei, în care a trebuit să le învăţăm şi să le facem pe toate: strângerea de fonduri, adunarea bazei de date prin istoria orală, prin simpozioane, acumularea arhivelor scrise, planurile fiecărei celule în parte, informatizarea, transformarea cimitirului într-un parc al memoriei prin plantaţii speciale. Cine ar fi crezut că vor fi atâtea de învăţat şi de făcut… Acum, Sighetul are peste 35 000 vizitatori pe an, o şcoală de vară cu sute de elevi, precum şi numeroase alte ateliere şi seminarii. Am editat 20 000 pagini de istorie şi am imprimat 3 000 ore de mărturii, sintetizând tot atâtea destine omeneşti.
Vă rog să prezentaţi câteva dintre personalităţile care şi-au legat numele de Fundaţia Academia Civică şi de Memorialul de la Sighet.
Mi-e foarte greu să aleg. Am avut, numai la partea ştiinţifică, 650 participanţi şi colaboratori. La Şcoala de Vară – 600 de elevi şi peste 120 profesori. Nu mai vorbesc de arhitecţi, constructori, plasticieni. Dintre istoricii cu care am lucrat se disting în mod special Vladimir Bukovski şi Stéphane Courtois. Primul este un fost dizident sovietic, care după ce a stat 13 ani în gulag a avut puterea s-o ia de la capăt, povestind totul în memoriile şi studiile sale de analiză a comunismului. Are o arhivă de 7 000 file din arhivele Partidului Comunist Sovietic. Locuieşte la Cambridge, în Marea Britanie, de unde ţine legătura cu compatrioţii săi prin corespondenţă, fiind declarat persona-non-grata în Rusia. A fost în România de patru ori, invitat de noi. I-am publicat două cărţi – o culegere a luărilor sale de cuvânt de la Sighet şi traducerea unui roman autobiografic. Pe cât de neînduplecat a fost faţă de comunismul rusesc, pe atât de radical este faţă de consumismul de tip occidental, care după părerea sa distruge personalitatea umană. Stéphane Courtois este coordonatorul „Cărţii negre a comunismului”. Apariţia sfidătoare a acestei lucrări monumentale, la 7 noiembrie 1997 (exact la opt decenii de la „revoluţia bolşevică”) a stârnit o furtună de proteste în Franţa, unde stânga comunistă era în acel moment în guvern. De pe urma miilor de pagini polemice, (pe care Courtois nu le-a evitat, ci le-a provocat chiar) a rămas până la urmă un verdict la procesul comunismului, în sensul că au fost dovedite complicităţile compromiţătoare dintre burghezi şi comunişti, dintre occidentali şi sovietici. Astfel încât se poate spune despre Courtois (el însuşi maoist la vârsta adolescenţei) că este un demolator de mituri. Ceea ce nu l-a împiedicat să fie rectorul şcolii noastre de la Sighet (a fost acolo de şase ori). Dintre români, aş vorbi, în ansamblu, de toţi cei care au avut încredere în noi: foşti deţinuţi politici, intelectuali de diferite profesii, care şi-au rupt din timpul lor ca să participe la simpozioanele noastre şi la Şcoala de Vară, care ne-au dat interviuri la istoria orală, sau documente, sau cărţi pentru publicare. Dintre artiştii care au înfrumuseţat Memorialul cu lucrările lor aş cita pe Camilian Demetrescu, marele artist creştin din Italia, pe mai tinerii Aurel Vlad (autorul Cortegiului Sacrificaţilor) şi Radu Mihăilescu (arhitectul Spaţiului de Meditaţie şi Rugăciune). Şi, deşi întrebarea dumneavoastră se referea la colaboratori maturi, aş cita totuşi aici şi pe elevii Şcolii de Vară (şi aş vrea să menţionez: pe cei care au rămas alături de noi şi după intrarea în universitate, pentru că au fost şi multe cazuri contrare). Iar dintre studenţii cu care ne-am intersectat am rămas cu puţini, dar buni, exemplul cel mai la îndemână fiind al actualei noastre secretare ştiinţifice, Ioana Boca, cercetătoare de viitor, tenace şi luptătoare.
Care sunt cele mai recente cărţi editate de Fundaţia Academia Civică?
Mi-e greu să desprind câteva titluri din cele aproape şaizeci pe care le-am editat. Voi descrie în mare colecţiile. Colecţia „Analele Sighet” a început în 1993 şi s-a încheiat în 2002, totalizând zece tomuri rezultate din cele zece simpozioane desfăşurate în acest interval şi reprezentând un compendiu de istorie a României în perioada 1945-1989. Colecţia „Biblioteca Sighet” este formată din studii istorice, memorii ale victimelor represiunii, ca şi din eseuri pe temă dată („Ce ştiu eu despre anii comunismului?”, România în care aş dori să trăiesc”, „Familia în care aş dori să trăiesc”) ale elevilor care s-au succedat pe la Şcoala de Vară. Colecţia „Documente” cuprinde, evident, documente asupra unor perioade, fenomene, evenimente din timpul comunismului. În sfârşit, colecţia „Istorie orală” este tot o colecţie de documente, însă de sorginte sonoră: transcrierea unor interviuri, conferinţe, mărturii şi revelaţii ale unor cercetători, martori sau actori, despre momente cheie ale perioadei care ne interesează. Au apărut în această colecţie în întregime lucrările ultimelor trei ediţii ale Şcolii de Vară. De asemenea, contribuţiile lui Vladimir Bukovski şi Stéphane Courtois cu ocazia vizitelor pe care ni le-a făcut. În sfârşit, ultimele apariţii sunt dezbateri despre mişcarea din noiembrie 1987 de la Braşov („O zi de toamnă, cândva…”) sau despre actele de rezistenţă, individuală sau de grup, din anii ’70-’80 ai secolului trecut („Cei care au spus Nu”). În această carte, lansată la Târgul de carte „Bookarest”, la 2 iunie 2005, cei mai importanţi oponenţi şi rezistenţi apar pentru prima dată împreună, îşi reamintesc actele de curaj şi se întreabă ce i-a împiedicat să fie împreună de-a lungul acelor ani, şi chiar în timpul din urmă. Este vorba de Doina Cornea, Vasile Paraschiv, Radu Filipescu, Petre Mihai Băcanu, Mihai Creangă, numele cele mai sonore ale rezistenţei anticomuniste din ultimii ani de dictatură.
Care este rolul familiei pentru latura publică a existenţei dumneavoastră?
Ne-am căsătorit acum 45 de ani (de necrezut, nu? şi mie mi se pare aşa!) şi am fost tot timpul alături, la bine, ca şi la rău. Am avut amândoi o viaţă plină de încercări: sociale, politice, profesionale, ca să nu mai vorbesc de tot felul de întâmplări extraordinare (inundaţii catastrofale, cutremurul din 1977, accidente de maşină, boli), dar am reuşit să ne dăm curaj unul altuia şi să le depăşim. Dumnezeu ne-a ajutat de fiecare dată, dar înainte de asta ne-a încercat credinţa şi speranţa. Fără credinţă, speranţă – şi, aş adăuga, iubire – n-am fi avut cum să fim salvaţi. Aşa se întâmplă şi cu Memorialul, pe care l-am început fără să ne dăm seama cât de lung şi greu va fi drumul. Noi n-am crezut că va trebui să facem totul cu mâna noastră (altfel, însă, nu s-ar fi realizat). Dar fiind împreună, ne-am dat curaj şi nu ne-am întors din drum. Au existat momente, pe parcurs, când am fi cedat disperării dacă nu ne-am fi încurajat reciproc în luptă. Pentru că, realmente, a fost o luptă în cursul căreia, când unul, când altul, obosea sau voia să renunţe.
Care este cel mai important lucru în viaţa unei familii creştine?
Credinţa în Dumnezeu şi încrederea reciprocă.
Fragment dintr-un interviu cu Ana Blandiana şi Romulus Rusan apărut în Revista Familia Creștină, nr. 2/2005
și publicat în Romulus Rusan, Istorie, memorie, memorial sau cum se construiește un miracol, Fundația Academia Civică, 2017