În Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței de la Sighet se află singurul spațiu muzeal dedicat, în țară și străinătate, lui Iuliu Maniu. Cum a fost realizat, cu ce mijloace?
Sala Iuliu Maniu este, în afara sălilor de prezentare generală ale muzeului, cea mai spațioasă și cea mai amplu documentată. Efortul nostru de documentare a fost completat de un număr important de donații (obiecte personale, documente de familie) făcute de apropiați sau urmași ai lui Maniu (doamnele Clara Boilă din Cluj, Rodica Coposu, Flavia Bălescu, Aurelia Ghinea din București). Am obținut și un număr de pagini din arhivele oficiale, privind urmărirea și procesul lui Iuliu Maniu (aceasta, însă, după repetate amânări, când ni se spunea că dosarul este redat justiției, în vederea… reabilitării lui Iuliu Maniu!).
Asta voia să însemne că Maniu avea nevoie de o reabilitare în justiție înainte ca dosarul său să fie făcut public?
Nu este singurul caz. Și asta din motivul că nici până astăzi sentințele politice emise de justiția comunistă (majoritatea lor fiind hotărâte în afara instanțelor, în birourile PCR) n-au fost casate. În timpul ministeriatului Stoica am cerut în repetate rânduri ca sentințele rezultate din articolele Codului Penal comunist, care pedepseau „crima contra clasei muncitoare” etc., să fie anulate printr-o lege, pentru că erau fărădelegi. Ministerul Justiției s-a împotrivit argumentând că… justiția are continuitate și că lucrarea ei nu poate fi anulată decât tot în instanță, astfel încât este nevoie pentru fiecare caz în parte de un recurs în anulare. Recursul pentru lotul Maniu a durat mai mult de un an, iar alte recursuri (Vintilă Brătianu sau Toma Arnăuțoiu) au fost chiar respinse…
Este mai simplu acum, când există un Consiliu pentru Studierea Arhivelor fostei Securități, pentru a cărui înființare știu că ați militat, să obțineți documentația pentru Memorial?
CNSAS a obturat într-un fel drumul spre arhive, atâta cât era deschis. El are un departament de cercetare propriu și orice dosar de problemă al fostei Securități se poate obține acum prin el. Am făcut în noiembrie 2001 o propunere de colaborare, cerând ca pe anumite teme (cum ar fi stabilirea numelor celor morți în anchete, închisori, deportări sau executați) să stabilim o metodologie de cercetare, să acredităm cercetători ai Centrului nostru de studii. N-am primit încă un răspuns, n-am putut, deci, obține acces.
Ce faceți în lipsa acestui acces direct la arhive?
Deviza Memorialului nostru este: „Atunci când justiția nu reușește să devină o formă de memorie, memoria singură poate fi o formă de justiție”.
Ce înseamnă asta?
Cercetare proprie, pe baza istoriei orale, a memoriilor scrise, a documentelor răzlețe de care dispunem, astfel încât să stabilim adevărul din mai multe surse. Centrul nostru de studii, care alcătuiește baza de date a Memorialului, trebuie să se rezume la sursele la care are acces, bineînțeles confruntându-le între ele.
Cum ați procedat în cazul Maniu?
Aveam, cum v-am spus, obiecte, fotografii donate, un număr de pagini din dosarul de 100 volume al lui Iuliu Maniu, am primit, de asemenea, documente de la Hoover Institution din Stanford (California), cu care suntem într-o relație permanentă de colaborare (aici au fost depuse multe documente ale exilului românesc). În plus, o cantitate impresionantă de mărturii orale sau scrise. Între cele două milioane de deținuți politici care s-au perindat prin închisorile, lagărele, domiciliile obligatorii, Maniu a fost poate cel mai marcant, trecerea lui nu putea rămâne neobservată, în ciuda secretomaniei draconice.
Cum a trăit Maniu la Sighet?
Sighetul a fost o închisoare de exterminare pentru elite. Din cei circa 200 de deținuți închiși aici între 1950-1955, au murit 52, deci peste un sfert. Au fost îngropați în morminte necunoscute, iar actele de moarte au fost întocmite abia în 1957, când un „notar” ambulant al lui Drăghici a făcut un fel de recensământ al morților, după Convenția de la Geneva și admiterea RPR în ONU. Cele trei mari transporturi de deținuți politici au fost aduse aici la 6 mai 1950 (majoritatea foștilor demnitari interbelici), în octombrie 1950 (lotul episcopilor și preoților greco-catolici și romano-catolici) și în 15 august 1951 (lotul PNȚ, care fusese patru ani închis la Penitenciarul Galați). Maniu avea la sosirea la Sighet 78 de ani (Dinu Brătianu, care a murit după trei luni de detenție, avea 84 de ani, dar a existat chiar un deținut, Theodor Cudalbu, de 93 de ani). La început, identitatea deținuților era secretă. Când murea un deținut se transmitea la București: „S-a stins becul de la celula X”. Treptat, s-a aflat cine sunt locatarii tuturor celulelor, prin preoții greco-catolici care, fiind mai tineri, erau folosiți la cărăușie și curățenie. Doi sau trei gardieni mai omenoși, țărani ardeleni care știau cine este Maniu, au riscat să-i lase de câteva ori pe preoții Todea (viitorul cardinal) sau Rațiu să se strecoare câteva secunde în celula lui Maniu, să-i dea sfânta împărtășanie. Cum a supraviețuit un om bolnav și bătrân ca Maniu un an și jumătate în infernul de la Sighet (după alți patru ani la Galați) este un miracol. La început a fost complet izolat. Mai târziu i-au dat voie la scurte „plimbări” prin curtea închisorii, dar, fiind sleit de puteri, trebuia să fie sprijinit, ajutat să pășească, aproape târât de alți deținuți. În ultima perioadă era imobilizat în patul din celulă, nu se mai putea ridica, făcuse escare și direcția a îngăduit unui tânăr călugăr catolic din Iași, fratele Tarciziu, să stea cu el, să-l panseze, să-l îngrijească. Sunt multe alte legende despre viața și moartea lui Maniu la Sighet.
Nu există documente oficiale?
Ar trebui să avem acces la arhiva „Serviciului K” (de Contrainformații penitenciare), care se pare că este inaccesibilă. S-ar putea ca prizonierul Maniu să fi fost urmărit la fel de atent în închisoare și pe patul de moarte ca și în „libertate” (cuvântul „libertate” trebuie pus în ghilimele, pentru că Maniu era în realitate urmărit pas cu pas). Sinteza informativă despre contactele și ideile lui Maniu, datată 2 ianuarie 1947, arată că Al. Nicolski și Corpul Detectivilor – precursorul Securității – îi pregătiseră rechizitoriul cu mai bine de șase luni înaintea arestării!
Este vreo șansă să fie descoperit mormântul lui Iuliu Maniu?
Numai printr-un miracol și, de asemenea, din misterioasa arhivă a „Serviciului K”. Atât directorul închisorii, Ciolpan, cât și ofițerul politic al închisorii, Szatmary, refuză să spună. Acum treizeci de ani, la cererea familiei, autoritățile ceaușiste au restituit un schelet, care nu a fost acceptat de familie, pentru că medicii legiști au diagnosticat că era în realitate al unei fetițe de 14-15 ani! Cimitirul este plin cu sute de morminte (unele anterioare, altele ulterioare anilor ’50 – înhumările au fost oprite abia în 1995), astfel încât este imposibil să mai descoperim cele 52 de morminte ale deținuților politici. Ne rămâne memoria lor simbolică, faptul că știm că panteonul generației Unirii este acolo, pe malul Tisei, „de strajă la fruntarii”, după expresia lui Gheorghe Brătianu, marele istoric, mort și el în 1953. Ne-am gândit că am putea construi un cenotaf, dar până la urmă am recurs la un proiect mult mai simplu, dar și mai greu de realizat pentru că are nevoie de timp: un monument peisagistic. Am desenat în cimitir un contur al țării, iar în exteriorul conturului am plantat o pădure de conifere. Astfel încât „poiana” plină cu morminte care va rămâne în mijlocul amfiteatrului vegetal va sugera imaginea țării ce își plânge și își ține în brațe martirii.
Ce mai rămâne de făcut la memorial?
În ianuarie 1993 Ana Blandiana a propus doamnei Catherine Lalumière, secretara generală a Consiliului Europei din acel moment, proiectul Memorialului Sighet, care a și fost luat după doi ani sub egida simbolică a forului de la Strasbourg.
În cei zece ani am depășit inerția începutului, sărăcia mijloacelor, piedicile care ni s-au pus, denigrările din țară și străinătate. În 1997 Parlamentul României a declarat printr-o lege Memorialul Sighet „ansamblu de interes național”, iar în 1998 Consiliul Europei l-a nominalizat printre primele trei locuri ale memoriei europene, împreună cu Memorialul de la Auschwitz și Memorialul Păcii de la Caen (Normandia). Ne rămâne acum să încheiem partea Memorialului dedicată vizitatorilor (din cele 60 de celule ale închisorii 50 sunt deja transformate în săli de muzeu, amenajate tematic), să adâncim cercetarea (în arhive, prin sesiuni de lucru, publicații și istorie orală), să completăm până la limita posibilului banca de date. Întotdeauna, încheierea unui proiect este mai dificilă decât proiectul.
Ce fel de vizitatori are muzeul, cât este de cunoscut și ce ați dedus din impresiile lor?
Funcționează șase zile pe săptămână, vara și iarna. În perioadele de turism cultural intens, numărul vizitatorilor atinge 500 pe zi. Sunt trei categorii: familiile, elevii în excursii de studiu și turiștii străini (în special germani, unguri, francezi, americani, japonezi).
Majoritatea vizitatorilor (în special cei japonezi sau americani) află de Memorial din diverse ghiduri sau site-uri, se precipită aici ca la un loc de senzație („un muzeu într-o închisoare”!) și, după cum ne spun ghizii, ies zguduiți, cu lacrimi în ochi, ca după catharsis.
Ați încercat, în afara comemorării lui Maniu în țară, să trimiteți o expoziție în străinătate?
În urmă cu trei ani am deschis o expoziție despre Memorial la Frankfurt, în prezența doctorului Joachim Gauck. A fost itinerată în alte opt orașe și acum se află la Bukowina Institut din Augsburg. Următoarea etapă sperăm să fie, în curând, la Heidelberg, la Asociația Alexandru Ioan Cuza, și avem de gând să completăm expoziția cu o parte specială, comemorând pe cei treisprezece morți ai Sighetului decedați în 1953, acum o jumătate de secol: între ei, Iuliu Maniu, Gheorghe Brătianu, unionistul Aurel Vlad, episcopul Ioan Suciu.
În concluzie, credeți că se bucură Maniu și cei din generația Unirii de memoria pe care o merită în opinia publică?
Deși aparent nimeni nu-i contestă, sunt în realitate desconsiderați până la umilire. Vorbăria grotescă în care trăim i-a transformat într-o lozincă seacă, patriotardă. Înfumurarea cu care mai-marii zilei se năpustesc spre viitor, insinuând că trecutul e desuet, că n-au nevoie de modele, că „ei sunt primii”, este urmarea inculturii politice și dă tinerilor cel mai prost exemplu. Aroganța politicienilor, să fie clonată într-o generație de oameni plați, fără profunzime și specific. Caracterele care creează marea istorie au nevoie de modele ca Maniu.
Superficialitatea de care vorbiți ține de neglijență sau este în sistem?
După cincizeci de ani de istorie mincinoasă nu s-a tras nici o concluzie. Istoria este privită cu indiferență, fără gravitate. Să nu uităm că, într-un manual de istorie contemporană lansat în anul 1999 pe baza unui curriculum al Ministerului Învățământului, Iuliu Maniu se bucură de un spațiu egal cu al unei crainice TV sau cu al unor efemeri miniștri ai tranziției. Culmea este că ministrul care acceptase o asemenea impietate a devenit pentru scurt timp, în anul următor, tocmai lider al partidului lui Maniu. Nu vreau să-i fac un reproș special, căci situația manualelor e aceeași și azi. Cu deosebirea că în cei patru ani scurși de atunci școala a mai produs câteva sute de mii de oameni fără rădăcini istorice, care se simt flotanți în propria țară.
apărut în Revista 22 plus, nr. 151, 11 februarie 2003
și publicat în Romulus Rusan, Istorie, memorie, memorial sau cum se construiește un miracol, Fundația Academia Civică, 2017