- Ieri
Ca şi Securitatea, care i s-a alăturat în 1948, cenzura comunistă era invizibilă, dar trebuia să ştii că există. A apărut în toamna lui 1944, preluând efectivele şi prerogativele cenzurii de război. Cenzura militară cuprindea mulţi intelectuali, câţiva de stânga, dar a devenit practic o anexă a Comisiei Sovietice de Control al Armistiţiului, supra-guvernul care a condus România până la încheierea Tratatului de Pace de la Paris, la 10 februarie 1947. Armistiţiul încheiat la 13 septembrie a devenit un substitut de Constituţie, iar aplicarea lui o dictau sovieticii, anglo-americanii fiind membri figurativi ai Comisiei. Prima manifestare a cenzurii a fost epurarea presei şi a bibliotecilor. Într-o primă tranşă, 2000 de titluri de cărţi au fost retrase din circulaţie pentru că „lezau relaţia cu Aliaţii” (paradoxal, în afară de 93 de titluri de Nicolae Iorga şi 31 de Gheorghe Brătianu, erau enumerate în această stranie listă şi cărţi de W. Churchill şi Charles de Gaulle, aliaţi ei înşişi).
După prima fază, a „defascizării”, în care partidele aveau încă ziare proprii („Dreptatea”, „Liberalul”, „Libertatea”) şi existau chiar publicaţii independente („Jurnalul de dimineaţă”), a urmat, până la 6 martie 1945, o hărţuială teribilă, în care CASC nu admitea nici măcar primului-ministru (N. Rădescu) să anunţe o manifestaţie publică, să dea un comunicat oficial. Cu atât mai puţin celor trei partide democratice (PNŢ, PNL, PSD), care îşi vedeau masacrate, în propriile ziare, până şi articolele de fond.
Adevărata cenzură comunistă a fost instituţionalizată la 25 mai 1949 şi avea să se numească D.G.P.T. („Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor”). Din numeroase memorii rezultă că era o structură secretă, care transmitea ordinele prin telefon şi cu care nu se putea negocia, chiar atunci când un emisar al redacţiei avea ocazia să întâlnească un cenzor în carne şi oase.
Cum ziarele opoziţiei – şi apoi ale „tovarăşilor de drum” – au fost treptat desfiinţate, cenzura îşi exercita vigilenţa acum exclusiv asupra ziarelor şi revistelor partidului unic. Pe frontonul fiecărui exemplar trona sloganul comunist „Proletari din toate ţările uniţi-vă!”, care echivala cu un angajament de loialitate faţă de politica partidului. De altfel, Partidul (cu P, pentru că era singurul) dicta în exclusivitate nu numai orientarea generală, dar şi sumarul fiecărui număr al publicaţiilor „Scânteia”, „România Liberă”, „Lupta de clasă”, „Femeia”, „Scânteia Tineretului”, „Munca”, dar şi al puţinelor reviste culturale: „Contemporanul”, „Gazeta literară”, „Flacăra”, „Tânărul scriitor”, şi chiar al revistelor academice (de matematică, fizică sau chimie).
Vladimir Bukovski vorbea (la Şcoala de Vară de la Sighet) de „sistemul dublelor structuri” şi al „dublului limbaj” pe care îl reprezenta comunismul. El avea o parte invizibilă, care acţiona în subterană (cenzura tehnică) şi una vizibilă, care îşi arăta fără jenă forţa ameninţătoare (în cazul nostru Agitpropul, adică secţia de agitaţie şi propagandă a Partidului). Agitpropul anunţa marile teme şi sarcini (realismul socialist, ascuţirea luptei de clasă, lupta contra cosmopolitismului şi revizionismului, sprijinirea colectivizării, lupta pentru recolte sau producţii record, aniversările, plenarele, întrecerea socialistă), în timp ce, din catacombele ei, cenzura controla cum s-au aplicat directivele, dacă nu s-a strecurat o greşeală ideologică sau, Doamne fereşte!, una de tipar. Au rămas de pomină câteva asemenea perle („Te teme de Partid”, în loc de „Pe teme de Partid”. Sau „Trăiască Tovarăşul Stalin, călău-zitorul popoarelor”, despărţit în silabe – voit sau nevoit – aşa). Nu numai “capul limpede“, dar şi întreaga ierarhie, până la redactorul şef, era sancţionată, desfiinţată sau chiar arestată, astfel ca pe viitor vigilenţa revoluţionară să se aplice şi acolo unde nu era cazul. Întâi ziarul respectiv, pe urmă altul şi, până la urmă, întregul sistem (inclusiv Agitpropul şi D.G.P.T.-ul) erau cuprinse de o frică uriaşă pentru fiecare rând aprobat. Autocenzura a paralizat tot ce mai rămăsese viu în capul politrucilor, ducând la celebrul îndemn-scuză: „Ce se taie nu se fluieră”, sau la gluma descuiată :”– Ce este un stâlp? – un brad bine redactat!”.
E adevărat că, într-un alt cotlon secret, vegheau consilierii sovietici, atenţi la felul cum se aplică „marea învăţătură a Ţării Socialismului”. Ei conduceau uniunile de creaţie, secţiile Academiei, iar prin „sovromuri” industria cinematografică („Sovromfilm”). Ei controlau şi cum se vorbeşte în R.P.R.: la „Dicţionarul Limbii Române Contemporane, din 1955, a colaborat (în afara lingviştilor români) şi „Colectivul DKV (Dokuceaev, Kostîcev, Viliams)”. Iar la Institutul de Virusologie, condus de academicianul Ştefan S. Nicolau, un protocronist sovietic reclama faptul că, în loc de „boala lui Botkin”, se foloseşte acolo termenul cosmopolit „boala lui Ichter” (celebra boală hepatică).
Anii 1948-1955 au marcat cea mai sălbatică perioadă din istoria României, când sutelor de mii de arestări li s-a adăugat o crimă intelectuală: asasinarea culturii naționale prin aplicarea în literatură, artă și școli a “realismului socialist”. Încă 6500 de titluri interzise au fost adăugate celor 2000 din 1945, iar printre ele – incredibil – opere ale unor autori care n-au avut nimic de-a face cu regimul: Constantin Bacalbașa, Bucureștii de altădată; Nicolae Bălcescu, Mișcarea românilor din Ardeal; Gheorghe Brătianu, O enigmă și un miracol: poporul român; discursurile lui I.I.C. Brătianu; Carmen Sylva, Poveștile unei regine; Carol I, Cuvântări; Carol I, Memorii; Mihai Eminescu, Articole de politică românească; Mihai Eminescu, Poeme populare; Nicolae Filimon, Ciocoii vechi și noi; Onisifor Ghibu, A V-a universitate a României: Universitatea din Chișinău; André Gide, Întoarcerea din Rusia; C.C. Giurescu, Transilvania; Octavian Goga, Strigăte în pustiu; Dimitrie Gusti, Cunoaștere și acțiune în serviciul națiunii; Tache Ionescu, Politica externă a României; Grigore Alexandrescu, Antologie de versuri; Alexandru Odobescu, Opere complete; Constantin Titel Petrescu, Socialismul în România; Liviu Rebreanu, Amalgam și Gorila; Mihail Sebastian, Cum am devenit huligan; Gheorghe Tătărescu, Internaționala a III-a și Basarabia, etc.etc.
Cenzura se aplica nu numai operelor, ci și persoanelor. Erau autori din capul locului interziși. Lucian Blaga e cel mai elocvent. El a refuzat în 1946 să intre în Partidul Național Popular, care era o anexă a Partidului Comunist, unde voiau să-l facă chiar vicepreședinte. Marele poet a preferat să se interneze într-un spital psihiatric, simulând o criză, o depresie – ca să scape de invitația compromițătoare. A preferat postul anonim de bibliotecar și interdicția totală de publicare, pentru ca în 1959, când era pe punctul de a fi “reabilitat”, să apară romanul Pe muchie de cuțit al lui Mihai Beniuc, un ultim atac înaintea bolii și morții. A murit în 1961 fără să fi putut publica. Dintre toți marii interziși, Blaga a avut soarta cea mai tragică, iar exterminarea sa poetică și filosofică a fost de fapt, colateral, exterminarea a mii de virtuali cititori ai operelor pe care nu le-a mai scris.
După o scurtă liberalizare în 1965, cenzura şi-a reluat în 1971 rolul de cerber ideologic, o data cu “tezele din iulie“. Paradoxal, în 1977 Nicolae Ceauşescu o desfiinţează, dar numai ca instituţie, pentru că ea a fost rearanjată pe câteva trepte de partid şi de stat, ultima treaptă – “postcenzura“ – fiind cea mai temută, pentru că dădea cuvântul cititorilor-turnători.
De acum şi până în 1989, fără D.G.P.T şi doar cu activişti de partid, în paralel cu servituţile cultului personalităţii (o cenzură pe dos), se va consuma ultimul capitol al cenzurii comuniste. Difuz, ambiguu şi coercitiv. Pentru “opere necorespunzătoare“ (cum erau etichetate acum scrierile anticomuniste) vor fi interzişi scriitori importanţi, vor fi concediaţi lectori nevigilenţi şi vor fi topite cărţi. În atmosfera înnăbuşitoare, două sute de scriitori şi tot atâţia oameni de artă şi ştiinţă vor emigra în Occident.
Sunt lucruri de care va trebui să se ţină seama atunci când se va scrie o istorie a rezistenţei româneşti prin cultură.
- Azi
După 1990 cenzura a fost abolită. Era una din promisiunile Revoluției. Cuvintele înghesuite în capul milioanelor de oameni au început să fiarbă învălmășit, în fraze răspicate, răstite cu cele trei degete ale rugăciunii împungând aerul. Au apărut sute, dacă nu mii de ziare, care se ciocneau între ele ca pe o autostradă fără marcaje și parapeți. Televiziunea publică a trecut brusc de la două la 24 de ore pe zi, transmițând în direct procesele familiei și anturajului prezidențial. Puterea instaurată comunica prin micul ecran cu electoratul vrăjit de libertate, opoziția vorbea stânjenită în stradă. Treptat, ziarele s-au împuținat, au apărut în schimb televiziunile și radiourile particulare, înlocuind interesele guvernului cu interesele patronilor. Reclame tutuite și la fel de găunoase ca lozincile de pe vremuri, divertisment non stop, cultură de consum, concursuri de doi bani, talk-show-uri gălăgioase, forumuri poluate de mercenari, știri deviate de comentarii tendenţioase. Azi nu mai avem cenzură. I-a luat locul rating-ul. C.N.A. este excedat de agramatisme și vulgarități. Este greu să mai cenzurezi ceva, chiar și să înregistrezi. Cuvântul a scăpat din chingi prin cosmos, unde nu există lege și morală. Foto-telefonul mobil, internetul, Wikipedia, Google, mail-ul, Facebook-ul, Twitter-ul și tot ce va urma în materie de anonimizare a opiniilor face ridicolă orice încercare de protest împotriva abuzului electronic. Violarea intimității, ofensa adusă persoanei, lipsa de bun simț nu mai constituie delicte nici în lumea reală, cu atât mai puțin în cea virtuală. Nenorocirea apare atunci când ajungem la capitolul mult mai sensibil al perenității culturii.
Cultura libertății a fost înlocuită prin cultura de consum. Critica de direcție a fost detronată de marketing. O carte nu există decât printre prietenii autorului dacă nu se vorbește de ea. De preferință la televizor, căci revistele serioase au tiraje minime. Dar chiar și critica de la TV este, printre reclamele de medicamente și detergenți sau printre video-chat-uri, o apariție ciudată. Se cumpără și se citesc infinit mai puține cărți decât în vremea comuniștilor câtă vreme divertismentul e atrăgător. Tirajele – plafonate atunci la 30.000 exemplare – au scăzut, în condiții de libertate, la câteva mii. Difuzarea cărții profită și crește prețul de vânzare cu 40%. Am auzit că există o agenție de distribuție care pretinde 50%, incluzând în obligațiile ei și critica favorabilă. Prețul cărții crește astfel enorm, iar cărțile ieftine sunt respinse de librari, sau, dacă sunt acceptate, expunerea lor este practic invizibilă.
În aceste condiții, pirateria și plagiatul câștigă teren. Autorul unei cărți vandabile nu va ști niciodată câte exemplare i s-au tipărit. După cum, autorul unei cărți cu tiraj mic sau publicată online rămâne vulnerabil la lăcomia unui hacker academic sau chiar liceal, care îi va subtiliza printr-o apăsare de buton fotografii, hărți, aforisme sau pagini întregi, fără a cita sursa și fără a folosi ghilimelele.
Transferul de identitate (de astădată autor-interpret) devine cutumă în muzica ușoară, în spectacolele de consum, în filmele de Mall și chiar, mai nou, în spectacolele de revistă sau de versuri, unde regizorul, compozitorul, dramaturgul sau poetul devin niște anonimi, singurele nume de pe afiș rămânând cele ale vedetelor-actori.
Cât privește Facebook-ul, mi-a arătat cineva un cunoscut nume de poetă împrumutat de câteva zeci de doamne și domnișoare din eter, care și-au rebotezat fotografiile în costum de baie sau în rochie de mireasă, atașându-le propriilor biografii.
Sunt, toate aceste întâmplări, exemple de anti-cenzură sau de cenzură? Sunt, de fapt, eliberări abuzive sau constrângeri dictatoriale?
Dacă le vom compara cu cenzura dictaturii, ele par doar frivolități născute din jindul de libertate acumulat în deceniile de plumb.
Dacă le vom judeca după puerilitatea lor, vom descoperi un pericol poate mai mare decât cenzura, pentru că ele stimulează lenea spirituală, confortul facil, automatismul, lobotomizarea, în timp ce, oricât de bizar ar părea, cenzura instituțională stimula curajul celor ce riscau să o depășească şi, în cele din urmă, gândirea liberă și sfidarea dictaturii.
Romulus Rusan