Nu trebuia să fii turnător sau activist ca să te poți bucura de banii de la Fondul Literar. Această pușculiță a Uniunii Scriitorilor se alimenta din cele 2 sau 3 procente percepute pe onorariile membrilor Uniunii (în număr de 1200-1500, dar nu toți productivi) și ale membrilor Fondului (mult mai mulți). Ajutoarele erau acordate, în principiu, bătrânilor, bolnavilor, familiei celor ce mureau, dar de regulă și solicitanților care pretindeau că au o urgență, un necaz neprevăzut. Ele erau nerambursabile, deci foarte tentante, ceea ce stimula imaginația petenților până la formularea umor motive de genul: „N-am ce mânca“, „Sunt în mizerie“, „Îmi cumpăr pâine“.
Împrumuturile erau rambursabile, cu ocazia fiecărei încasări de bani prin casieria Fondului (pentru o carte, pentru un ciclu de versuri), dar suma retrasă nu putea depăși jumătate din cea încasată. Normal, la un autor care publica o carte în interval de doi ani (cum eram și eu și, poate, majoritatea scriitorilor activi), împrumutul contractat era automat și integral retras. După care creditarea repornea de la zero.
Aici începea, însă, arbitrariul. O mână de colegi (douăzeci-treizeci) înțelegeau să fie mai egali decât egalii și să nu-și plătească niciodată datoria, acumulând împrumuturi astronomice pentru acea vreme – sute de mii de lei. Unii erau scriitori talentați, care socoteau că au dreptul s-o facă. („Împrumută cât poți de des și nu da înapoi!“ – m-a sfătuit unul din ei –, „Banul se devalorizează, eu am de gând să le iau toți banii, li-i dau înapoi când valorează cât o pereche de pantofi!“ – „Fă cerere săptămânal, mi-a dat ideea altul: pupă-i în bot și ia-le tot!“)
Pe cine trebuia să „pupi în bot“? Bineînțeles pe comuniști, care se presupunea (și era adevărat) că naționalizaseră cărțile, bibliotecile, editurile, școlile și, la urma-urmei, scrisul, munca noastră și, cu un termen de economie politică, „plusvaloarea muncii noastre“. Dar dacă, împrumutând mai mult decât aveai de gând să plătești, îți făceai dreptate numai ție, nu înseamnă că te înfruptai, de fapt, și din munca altuia?
Iată de ce n-am înțeles să joc nici măcar o dată rolul profitorului justițiar. Cerând comunismului să le dea mai mult decât meritau, nu supralicitau ei înșiși rolul comunistului?
După 1978, când Ceaușescu a cerut să se aplice „noul mecanism financiar-economic“ (care obliga instituțiile să se autofinanțeze), Fondul Literar s-a văzut obligat să se ocupe și de întreținerea revistelor și editurilor literare (câte mai rămăseseră după decimarea lor din 1974). Atunci fondurile destinate bieților scriitori au fost diminuate nemilos, iar aprobările de ajutoare și împrumuturi le semna însuși directorul Fondului Literar, căci comisia se întrunea mult mai rar, „din lipsă de lichidități“.
Acest director atotputernic era Traian Iancu (pe care mulți debitori îl numeau „Tata Iancu“, tăindu-i calea în fiecare zi încă pe scările clădirii din Calea Victoriei 115). Fost secretar al lui Petru Groza și probabil al Frontului Plugarilor în Banat, acest administrator, pe care toată lumea îl știa drept colonel sau chiar general de Securitate, devenise poet de ocazie, semnând poezii ceaușiste în toate revistele Uniunii, ceea ce – în ochii celor ce n-ar fi făcut în ruptul capului așa ceva – părea un gest de sacrificiu pe altarul breslei care le ușura lor viața, scutindu-i de obligațiile cultului personalității. Semnătura sa citeață, largă, pe cererile disperate de ajutor sau de împrumut îi făcea pe petenți să uite de gradele lui militare, fie că erau comuniști sau anticomuniști, turnători sau dizidenți, protocroniști sau onirici, simulanți sau muritori de foame, alcoolici sau virtuoși. Cred că acea semnătură a netezit nenumărate conflicte politice sau de breaslă, convingându-i pe cei mai colțoși să „o lase mai moale“ cu nemulțumirile, să le pese mai puțin de soarta colegului aflat în dificultate, dat afară din serviciu sau pedepsit cu luarea „dreptului de publicare“.
De altfel, Traian Iancu acorda ajutoare tuturor, chiar atunci când știa că nu mor de foame, ci, dimpotrivă, că vor bea banii, instantaneu, în restaurantul vecin de la Casa Scriitorilor sau chiar că-i vor depune la CEC, „să facă pui“, cum obișnuia D.Z., un celebru mercenar al condeiului. Geanta „diplomat“ a directorului era plină cu formulare de cereri, gata semnate, iar pentru clienții mai importanți chiar cu fișicuri de bancnote gata pregătite. În preajma unor congrese sau consfătuiri cu miză politică mare, conținutul creștea substanțial. Având probabil misiunea de a-i potoli pe protestatari (ceea ce nu reușea întotdeauna), nu refuza niciodată – ci îi proteja cu egală filotimie – pe cei considerați de Securitate ca „având atitudini necorespunzătoare“ (ceea ce se traducea prin „dizidenți“ sau „anticomuniști“). S-ar fi zis că omul primea ordine de la mai-marii săi să-i potolească prin bani sau să-i șantajeze, dându-le de înțeles că data viitoare nu vor mai primi dacă nu se supun liniei partidului.
Atunci nu cred că mă gândeam la asta, dar astăzi – făcând o comparație retrospectivă – mă întreb cu cât era mai vicios turnătorul care-și pâra colegul sub proprie semnătură, decât neturnătorul care se lăsa mituit cu semnătura unui securist.
O lege anulată
În vara lui 1979, la puțin timp după ce demisionasem din „câmpul muncii“ și abia ne obișnuisem cu viața „pe picior“, cum se spunea, mai mulți scriitori care aveam case de vacanță la țară (noi o aveam de după cutremur, când, neavând unde locui, am închiriat una de paiantă într-un sat de lângă București, pe care apoi încet-încet am cumpărat-o) ne-am propus să protestăm împreună împotriva unei legi aflate în proiect la MAN. Era vorba de ultima răzgândire a lui Ceaușescu în materie: după ce în 1974 dăduse liber construcției de locuințe proprietate personală, acum, tot el intenționa să interzică tuturor cetățenilor deținerea a mai mult de o casă. Reședințele secundare urmau să fie înstrăinate în termen de șase luni, în caz contrar intrând în posesia Sfatului Popular.
Nestatornicia lui Ceaușescu trăda o gravă incultură economică și o înstrăinare periculoasă față de situația din țară. Zeci de mii de familii l-au blestemat, i-au scris scrisori și, asumându-și toate riscurile, erau pe punctul să se plângă forurilor internaționale. Locuințele nu puteau fi transferate membrilor familiei, deci trebuia să te resemnezi cu pierderea uneia din ele, optând fie să rămâi orășean, fie să devii sătean. Nemaiavând serviciu, am fi optat în cel mai rău caz să rămânem la Comana, dar – după multe nopți nedormite – ne-am decis să-l întrebăm pe consăteanul nostru Gellu Naum, care avea posibilitatea să-l întrebe direct pe fostul său coleg de liceu Gogu Rădulescu, care avea și el o casă în Comana și se afla – la urma urmei – în aceeași situație.
Gellu Naum ne-a primit cu o ciudată nepăsare. Fie că vorbise deja cu G.R., care-l sfătuise să stea liniștit, nemaifiind nimic de făcut, fie că avea încredere nelimitată în flerul sau norocul său, a refuzat să semneze textul de protest – și chiar să-l citească –, izbucnind cu un năduf justițiar: „Pe mine nu mă scoate nimeni de aici, căci eu am aici morții mei!“. Și arăta cu brațul, roată, grădina în care își îngropase zecile de pisici, pe părinții, bunicii și strămoșii Japonicăi, favorita sa din acel moment. Patosul, atât de deosebit de răceala suprarealistă a poeziei sale, îl făcea să pară că recită din Coșbuc: „Voi ce-aveți îngropat aici?/ Voi grâu, dar noi strămoși și tați/ Noi – mame, și surori, și frați/ În lături venetici!“.
La Uniunea Scriitorilor, prudentul președinte George Macovescu ne-a sfătuit să nu facem uz de o listă de semnături, care l-ar putea întărâta și mai rău pe „Tovarășul“, mai ales că era vorba de scriitori. Ci – mai degrabă – să facem plângeri individuale, pe care să le depunem la Biroul de Relații cu publicul al Marii Adunări Naționale. (Macovescu avea acest stil de tergiversator, obținut în lunga lui carieră de diplomat. La puțin timp după ce fusese scos de Ceaușescu de la conducerea Uniunii, a fost întrebat de către un grup de scriitori, cu care se întâlnise pe litoral, ce ar face dacă „tovarășul“ i-ar cere să treacă printr-un zid – în vremea aceea rula un film foarte gustat, „Omul care trece prin zid“. Cu o mină imperturbabil ironică, a răspuns: „M-aș îndrepta spre zid cu un pas cât mai măsurat, în speranța că, până să ajung, va revoca ordinul sau va cădea zidul“…)
După alte câteva nopți albe, am compus o scrisoare către Marea Adunare Națională, în care arătam că locuința pe care o aveam în comuna Comana, județul Giurgiu, este de fapt un atelier de lucru și nu înțelegem să o înstrăinăm. Pierderea ei ar fi o gravă nedreptate… Cerem anularea proiectului de lege etc. etc.
Nici n-am depus bine protestul la registratura MAN (undeva, pe o străduță din apropierea Patriarhiei), că am primit un telefon de la ziarul „România liberă“. Un redactor, care s-a prezentat Mircea Moarcăș, ne-a poftit la tovarășul redactor-șef, seara, la ora 19, specificând că e vorba doar de unul din noi doi.
Doina fiind mai rău văzută de autorități decât mine, n-am dus eu, care, de bine, de rău, eram membru de partid. La etajul IV al Casei Scânteii, într-o cămăruță în semiîntuneric, luminată doar de o veioză cu abajurul roșu, mă aștepta un bărbat sobru, care avea în față textul nostru (sau o copie a lui), subliniat în câteva locuri cu roșu. M-a întrebat dacă dorim să fie publicat, iar în caz afirmativ avea două propuneri: 1) să fie semnat doar de unul din noi, pentru a nu părea că protestul este unul de asociere în grup și 2) în final să schimbăm cererea ca legea să fie respinsă cu aceea ca proiectul să fie reexaminat.
Dacă la amendamentul nr. 2 am consimțit, considerând că e formal, la nr. 1 am izbucnit în râs spunând că, deși ne cheamă diferit, suntem acociați legal de mai mult de aproape două decenii. Dar, pentru că mi-a spus că este o rugăminte imperativă, am cedat și la dubla semnătură, acceptând să apar ca autor eu singur. Așa l-am cunoscut pe Octavian Paler.
A doua zi, surprinzător de rapid, la rubrica „Ne scriu cititorii“, scrisoarea mea a apărut într-un grupaj care ocupa o pagină întreagă de ziar. Ceilalți semnatari erau, de-a valma, maiștri mineri, pictori, ingineri constructori, compozitori și chiar un erou al muncii socialiste din Hunedoara, Iosif Tripșa. Se pare că strecurarea unor scriitori și artiști între cei care cereau renunțarea la năstrușnica lege era o formă fără fond. Nu de dragul nostru Ceaușescu a abandonat în cele din urmă proiectul, ci de frica nemulțumirilor din Valea Jiului, izbucnite cu doi ani înainte de la Lupeni și care acum riscau să se reamorseze.
Text apărut în Revista Vatra nr. 3-4/2021, pp. 11-12